Fratele Suferinţei

Rugaciune in vreme de necaz si nefericiri

2011-02-18T06:08:00.001-08:00

Doamne, norii negri ai nefericirilor se gramadesc asupra capului meu si intristarile chinuitoare ma ingrozesc. Dar, desi sufar, nu cartesc impotriva Ta, Preabunule, caci Tu esti totdeauna sprijinitorul meu si piatra cea neclintita, pe care sunt intemeiate nadejdile mele. Tu cunosti, Dumnezeule, pricinile nefericirilor si intristarilor mele si ingrijesti de soarta mea. Desi sufar, dar stiu ca Tu ma iubesti si aceasta incredintare ma incurajeaza. Plin de nadejde in dragostea si in bunatatea Ta, nu voi lasa sa ma biruiasca impotrivirile soartei, ci ma voi lupta cu curaj si cred, ca avand ajutorul Tau voi iesi biruitor. Cel ce carmuiesti lumea si soarta muritorilor, carmuieste si corbia vietii mele, cea izbita de valurile ispitelor, spre liman linistit. Intelepciunea Ta sa ma povatuiasca pururea in calea binelui si a fericirii, pentru rugaciunile tuturor Sfintilor Tai si ale Preacuratei Maicii Tale. AMIN

In Memoriam - Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania

2011-02-05T14:18:00.000-08:00

Mitropolitul Bartolomeu Anania - Despre cauza Suferinţei

2011-02-01T02:30:00.000-08:00

Părintele nostru, Mitropolitul Bartolomeu Anania a adormit ieri, 31 ianuarie 2011, la orele 19:25. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu Drepţii!

Fratele Suferinţei în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor

2011-01-24T12:42:00.000-08:00

Ieşit-a Dumnezeu să semene dumnezeirea Lui

2011-01-10T11:56:00.000-08:00

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. – Luca 8,5

Pilda semănătorului reprezintă una dintre cele mai frumoase, dar şi mai simple analogii cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. În ciuda cuvintelor simple cu care sunt îmbrăcate, ideile desprinse din ea sunt o lumină de nepreţuit pentru viaţa duhovnicească a creştinului. Fiecare cuvânt îşi are rolul său, fiecare ascunde înţelesuri tainice ale vieţii.

Semănătorul care seamănă sămânţa sa este Dumnezeu care îndumnezeieşte cu dumnezeirea Lui. El îşi iese din Sine, Se deschide către om şi pune în el arvuna esenţei Sale. Dumnezeu Se împarte şi Se împărtăşeşte omului. Sămânţa Sa este Fiul Său, este Iisus Hristos, Dumnezeu ce cade pe pământ pentru ca sămânţa hristoşilor (creştinilor) să se înmulţească. Aşa cum bobul de grâu are viaţă, dar se uneşte cu pământul şi îl absoarbe şi îl transformă în alte boabe de grâu cu viaţă, tot la fel şi Dumnezeu se uneşte întreg cu omul şi se împărtăşeşte în mod complet fiecăruia pentru ca orice om să fie ca El. Nu este de mirare că sintagma Dumnezeu Se face om pentru ca omul să devină dumnezeu apare ca un laitmotiv în Biserică, fiind folosită de sfinţi ca Atanasie cel Mare, Irineu de Lyon, Grigorie Teologul sau Grigorie de Nyssa.

Dumnezeul cu nume de Iubire, atunci când creează, nu poate face decât ceva similar Lui, decât ceva menit să fie ca El. Dumnezeu îşi iese din Sine şi creează oameni meniţi să se întoarcă în Sine. Persoanele divine creează persoane umane capabile şi dornice de comuniune totală dar neamestecată între ele şi împreună cu Dumnezeu. Ospăţul Împărăţiei Cerurilor reprezintă veşnica împărtăşire de iubire, dăruirea totală şi completă a unor persoane divine şi umane, diferite prin esenţă, dar împărtăşind acelaşi gând şi aceeaşi simţire, mişcându-se de aceeaşi voinţă.

A venit şi aici Crăciunul / Sus la naltul cerului

2010-12-19T07:52:00.001-08:00

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea modernă şi "creştinii de pe urmă"

2010-12-19T07:46:00.000-08:00

Revazandu-si observatiile, Eugene scria: „lumea moderna este unica doar prin dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste". Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-1 ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

JERTFA pentru aproapele-implinire duhovniceasca si bucurie!…Cuv.Paisie Aghioritul

2010-11-09T03:24:00.000-08:00

„Copiii sunt o problemă”, mi-a spus o femeie ce le avea pe toate. Se îngreuia să aibă copii. Atunci când o mamă găndește așa, gândirea ei este nepotrivită, pentru că de obicei mamele au dragoste.

Pe o fată înainte de a face familie, se poate ca mama ei s-o deștepte la ora 10 dimineața. Dar din clipa în care va deveni mamă și va trebui să-și alăpteze copilul, să-l spele, să-l curețe, nu doarme nici noaptea, pentru că pornește motorul.

Atunci când omul are duh de jertfă, nu murmură, nu se îngreuiază, ci se bucură. Acea femeie, dacă ar fi spus:

,,Dumnezeul meu, cum să-Ți mulțumesc? Nu mi-ai dat numai copii, ci și multe alte bunuri… Câți oameni nu au nimic și eu am atâtea case, am avere de la tatăl meu, bărbatul meu are salariu mare, scot încă două salarii de la chirii și nu mă chiniesc! Cum să-ți mulțumesc, Dumnezeul meu? Nu am fost vrednică de lucrurile acestea”

Dacă ar fi gândit astfel, plictiseala ei ar fi plecat, fiind înlocuită cu slavoslovia. Și numai dacă ar fi mulțumit lui Dumnezeu ziua și noaptea, ar fi fost destul.

-Părinte, jertfa aduce bucurie?

-O, ce bucurie! Această bucurie a jertfei, astăzi, n-o gustă oamenii; de aceea sunt chinuiți. Nu au idealuri în ei înșiși, se îngreuiază să trăiască. Agerimea, râvna este puterea mișcătoare în om. Dacă nu există această putere, omul este chinuit.

Mai demult, la sate, mergeau noaptea să deschidă fără zgomot vreun drum, fără să-i vadă cineva, ca să fie iertați atunci când vor muri.

Acum rar mai întâlnești acest duh al jertfei.

Am văzut și acolo, în Sfântul Munte, la o procesiune pe monahi, cum treceau pe lângă niște rugi și-și agățau camilăfcile lor în ei. Dar nimeni nu-i rupea, ca să înlesnească și pe ceilalți. Toți se plecau, ca să nu se agațe. Făceau metanie la rugi? Cel puțin de era Rugul cel Sfânt, s-ar fi potrivit! Dar fiecare spune: ,,Lasă s-o rezolve celălalt și eu să-mi fac treaba mea”. Dar de ce să n-o faci tu, căci tu i-ai văzut primul? Așa fac mirenii care nu cred în Dumnezeu.

Ce să fac cu o astfel de viață? De o mie de ori e mai bine să mor.

Scopul este ca fiecare să se gândească la celălalt, la durerea celuilalt.

Lumea și-a pierdut controlul. A plecat mărimea de suflet, jertfa, de la oameni. V-am spus de câteva ori în ce situație eram atunci cu hernia acolo la Colibă…

Atunci când cineva suna clopoțelul la poartă, ieșeam să le deschid, chiar și prin zăpadă. Dacă cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simțeam durerea mea, deși mai înainte eram căzut la pat. Îl serveam cu o mână și cu celaltă îmi țineam hernia. Cât timp vorbeam nici nu mă sprijineam, deși mă durea tare, ca să nu înțeleagă acela că mă doare. Atunci când pleca, cădeam iarăși grămadă jos de durere. Și asta nu deoarece mai înainte îmi trecuse durerea, ca mă făcusem bine prin minune, ci îl înțelegeam pe celălalt și uitam de durerea mea.

Minunea se face atunci când participă cineva la durerea celuilalt.

Toată problema este să-l simți pe celălalt ca pe fratele.

Trezire duhovnicească - Paisie Aghioritul-Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos 2000

Adevarul despre masonerie ,evrei, sionism,marionetele lor si Noua Ordine Mondiala

2010-11-09T03:21:00.001-08:00

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici

2010-10-29T07:34:00.000-07:00

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această puţină rugăciune. Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră, şi să primim această mustrare spre îndreptarea noastră.

Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tau, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala şi nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Şi dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu laşi sfintele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.

Ca închinându-ne eu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi muceniţe. Şi împreună cu ei să îţi aducem slavă, cinste şi închinăciune Ţie, Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

M-aţi vândut tâlharilor ca să mor!

2010-09-14T09:17:00.000-07:00

VALERIU GAFENCU - DESPRE PACE

2010-08-12T10:18:00.000-07:00

- Valeriu, ce este pacea?

- Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos.

- Pacea e în suflet ori în lume, în istorie ori în veşnicie?

- Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate.

- Poate exista o falsă pace lăuntrică?

- Patimile duc la o stare de împătimire care devine permanentă, dar nu e pace; greşelile duc şi la o rătăcire ce se crede atotştiutoare, dar vine o clipă a adevărului şi o astfel de stare dovedeşte o falsă pace; duhul rău poate să-l îndrăcească pe om până la orbire, dar asta nu e pace, ci robie; eul, orgoliul, tendinţa de dominare tind să ne înşele printr-o pace personală, lipsită de Dumnezeu, dar omul va afla neapărat că e creatură şi nu poate afla pacea decât la Dumnezeu.

- Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?

- Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte pacea.

- Ce este de fapt războiul nevăzut?

- Întoarce-te în tine însuţi şi vei vedea!

- Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?

- Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi.

- Ce este pacea lăuntrică în Hristos?

- Este trăirea în Duhul Adevărului, împărăţia Duhului Sfânt în om. Ea necesită discernerea duhurilor şi capacitatea de statornicire în Adevăr.

- Mi se pare greu de delimitat binele de rău.

- De aceea e omul om, om liber, om-împărat, ca să deosebească duhurile. Dacă n-avem discernământ, nu suntem vrednici a fi oameni. Oamenii trebuie să fie sfinţi.

- Pacea e în Lege, ori în Har?

- În Har!

- Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul instabilă!

- Pacea oamenilor depinde de măsura în care se găsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie.

- Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?

- Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.

- Valeriu, pacea e luptă?

- Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.

- Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?

- Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfă. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

- Pacea trebuie apărată?

- Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.

- Care sunt metodele de luptă creştine?

- În lupta de afirmare creştinismul este spiritual şi deci liber, în apărare creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.

- Suntem pentru pace ori pentru război?

- Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o urmăresc ele, şi aşa veţi şti ce este bine de făcut.

- Auzim mereu vorbindu-se despre pace!

- Fiecare putere propune pacea ei dar toţi sunt ipocriţi, mascând sub noţiunea vagă a păcii propria lor dominaţie.

- Ce-i lipseşte lumii creştine de azi: credinţa, adevărul ori puterea?

- În primul rând e o criză de credinţă; pe fondul ei lumea se situează în afară de adevăr şi din această cauză Dumnezeu a luat puterea din mâinile creştinilor.

- Cum să interpretăm puterea satanică a secolului nostru?

- Dincolo de explicaţiile istorice, sunt altele de structură şi în ultimă instanţă sunt cele spirituale. Structurile lumii acesteia sunt materialist-ateiste, forţele născute din Est tind să sfărâme planeta. Oamenii sunt atât de posedaţi de putere, de materie şi de plăcere, încât se trăieşte halucinant. Dezastrul este iminent, fie pe cale paşnică, fie pe cale militară, din cauza duhului rău care stăpâneşte modul de viaţă al lumii moderne. Lumea are nevoie de suferinţă pentru a se putea reorienta spiritual. Dumnezeu are căile Sale de intervenţie în istorie. Noi nu participăm la acest dezastru ci suntem trecuţi pe sub tăvălugul lui nimicitor, căci noi mărturisim oamenilor Adevărul. Dar oamenii de azi nu-l pot primi, căci din nou sunt fii ai satanei.

(Sfantul inchisorilor-Valeriu Gafencu, Moise monahul, Ed.Reintregirea, p.230)

In memoriam Madalina Manole - Ingerul nostru cu parul de foc!

2010-07-21T09:42:00.000-07:00

Pr. Dumitru Stăniloae - Despre suferinţă

2010-07-11T14:40:00.000-07:00

Despre suferinţă

Monahul Ignatie: Vorbiti-mi, Va rog, putin, despre problematica suferintei.

Parintele Staniloae: Problema suferintei nu e usor de expus pentru ca are foarte multe aspecte. Suferinta vine din diferite cauze si se refera fie la suflet, fie la trup.

De la Adam ne-a ramas tuturor o suferinta din neatasarea la Dumnezeu, producandu-se o corupere in trupul omenesc. El creste pana la o vreme, dar pe urma incepe stricarea lui, stricaciunea, descompunerea, pana duce la moarte.

Asta parca a devenit o lege a firii noastre, incat toti oamenii sunt supusi suferintei, de pe urma acestei schimbari a raportului cu natura. Ar fi trebuit indumnezeita natura, daca Adam n-ar fi pacatuit si omul n-ar fi avut nevoie de folosirea ei materiala, ci sa vada prin ea pe Dumnezeu.

Un alt mod sau pilda de suferinta este Iov. El nu s-a lasat abatut prin suferintele aduse de vrajmasia diavolului de la legatura cu Dumnezeu. Oameni nevinovati, intr-un anumit fel, pot sa sufere prin incercari care vin nu pentru ca Dumnezeu vrea sa ne incerce, ci sunt si duhurile rele care ne ispitesc si care aduc prin dusmaniile altora necazuri asupra noastra.

Si, in sfarsit, este Hristos un exemplu suprem al celui care sufera. El nu trebuia sa sufere pentru ca El n-a pacatuit. El n-a avut o neascultare fata de Dumnezeu. El a suferit spre a-i mantui si a-i indemna pe oameni sa paraseasca cele rele si prin asta a trezit invidia unora pentru ca vroia sa faca bine altora si dusmania acelora i-a adus lui Hristos suferinta.

Dar pentru ca El sufera fara ca aceasta suferinta sa vina din urmarile pacatului lui Adam, El a putut invinge, a putut rabda aceasta suferinta si, pentru ca era si Dumnezeu, a putut invinge chiar moartea. El a primit toate urmarile suferintelor lui Adam pentru ca si le-a insusit de la noi, ca sa ne arate ca se. pot invinge daca suntem alaturea cu El, si chiar moartea.

Deci suferintele de pe urma pacatului originar se transforma in mijloc de apropiere de Dumnezeu prin Iisus Hristos, si de inviere chiar. Rabdam suferintele, fara sa ne indepartam de Dumnezeu, ramanand in comuniune cu Hristos, ca astfel moartea sa nu mai fie un act de totala imputinare a vietii, ci sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la indumnezeirea naturii.

Monahul Ignatie: Personal cum ati resimtit in viata suferinta?

Parintele Staniloae: Am cautat sa rabd toate suferintele care mi-au venit, de pe urma slabiciunii trupului, din cauza bolilor, asa cum le au si alti oameni, ca si cele venite din invidia sau dusmania unor oameni.

Am incercat sa le folosesc pentru a ma apropia si mai mult de Dumnezeu, sa ma ocup si mai mult cu pilda lui Hristos, spre a ma apropia si mai mult de El, sa-i cer ajutorul Lui, sa transform suferinta intr-o cale spre intarirea duhului din mine, a spiritului, impotriva placerilor trupului si cu nadejdea ca prin aceasta va fi si pentru mine moartea nu un mijloc de prabusire intr-un minus extrem de existenta, ci o apropiere de Dumnezeu, iar la invierea de obste va fi si pentru mine un mijloc de inviere spre viata vesnica.

Monahul Ignatie: In prezent cum se manifesta suferinta la dvs.?

Parintele Staniloae: Este foarte accentuata suferinta in planul fizic, datorita si varstei, datorita faptului ca trupul nostru e facut pentru a inainta intai spre o putere si pe urma a merge spre corupere, spre stricaciune, cum se spune. E procesul naturii, procesul fiecarei forme de realizare a lumii casnice. Aceasta evolutie a trupului omenesc ajungand la batranete, sigur ca procesul de descompunere este deosebit de accentuat si eu il resimt foarte intens in batranetea mea de acum.

Sufleteste insa, ma lupt sa cred ca rabdand aceasta suferinta trupeasca voi merge spre o comuniune tot mai mare cu Hristos si moartea nu-mi va fi spre pierdere, spre pieire, ci-mi va fi spre intrarea intr-o mai mare apropiere cu Hristos, asteptand invierea cea de obste, cand sa inviu si eu.

Frate dragă (de Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor)

2010-06-01T12:23:00.000-07:00

Cu Tine in Gand!

2010-06-01T12:20:00.000-07:00

Caci acest Fiul al Tau mort a fost si a inviat pierdut a fost si sa aflat.

Străpuns pentru păcatele noastre.

2010-04-23T02:38:00.000-07:00

“ Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Cînd a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelarie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecata. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut ca El fusese şters de pe pămîntul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

Groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormîntul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvîrşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, dupa ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mîinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare dupa voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. “( Isaia 53 )

Accepţi tu jertfa lui Iisus? Eşti tu tămăduit de păcatele tale?

Te invit la Botezul meu

2010-04-20T05:09:00.000-07:00

Taina Botezului - Apa si Duh. Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Taina Sf.Botez şi consecinţele sale

2010-04-20T05:03:00.000-07:00

1/2

2/2

Consecintele legalizarii casatoriilor homosexuale din perspectiva Bisericii

2010-04-19T08:56:00.000-07:00

"In vremuri ale minciunii universale, a spune adevarul este un act revolutionar."

George Orwell

Toti aceia care cred ca o "casatorie" intre parteneri de acelasi sex este doar o excentricitate benigna care nu va afecta omul de rand, ar trebui sa se gandeasca la ce s-a intamplat in statul Massachusetts, S.U.A.

In data de 18 noiembrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a Statului Massachusetts a anuntat hotararea asupra cazului Goodridge, declarand neconstitutionala neacceptarea "casatoriei" intre parteneri de acelasi sex. Sase luni mai tarziu, a inceput oficierea casatoriilor homosexuale.

Scolile de stat

"Casatoria" homosexuala a atacat scolile de stat, putin dupa decizia curtii din noiembrie 2003. La scoala copiilor mei s-a sarbatorit legalizarea "casatoriilor" homosexuale intr-o adunare foarte larga, chiar la inceputul lui decembrie 2003. Au fost multi vorbitori, printre care chiar profesori din scoala, care au anuntat ca se vor "casatori" cu partenerii lor si vor intemeia o familie, fie adoptand copii, fie prin inseminare artificiala. Au fost date elevilor materiale despre casatoria intre partenerii de acelasi sex.

In septembrie 2004 o profesoara de clasa a opta din Brookline a spus la postul national de radio ca legalizarea casatoriilor unisex a rupt orice zagaz legat de predarea homosexualitatii. "Daca ma ia cineva la intrebari, ii spun: Ia mai lasa-ma! Acum e legal!", a declarat ea.

In anul 2005, copiilor din gradinite li s-au dat carti cu poze prin care li se explica faptul ca cuplurile de acelasi sex sunt doar un alt fel de familie, ca si parintii lor. Cand David Parker, din Lexington, a insistat sa fie anuntat cand educatorii discuta cu fiul sau despre homosexualitate sau transexualitate, scoala a cerut sa fie arestat; barbatul si-a petrecut noaptea la inchisoare.

In anul 2006, familiile Parker si Wirthlin au intentat un proces privind drepturile civile federale prin care sa oblige scolile sa anunte parintii cand se discuta cu copiii subiecte legate de homosexualitate si sa le transforme in materii optionale. Judecatorii curtii federale au respins cauza. Au decis ca tocmai pentru ca in Massachusetts este legalizata casatoria homosexuala, scoala are obligatia sa prezinte si sa trateze relatiile homosexuale absolut normal fata de copii, ca parintii nu trebuie notificati asupra zilelor cand au loc aceste discutii si ca nicidecum aceste subiecte nu sunt optionale! Acceptarea homosexaulitatii devenise deja datorie a unui cetatean model!

Ganditi-va: din cauza "legalizarii" casatoriilor homosexuale, un judecator federal a hotarat ca scolile au de acum obligatia de a le spune copiilor ca relatiile homosexuale sunt absolut normale, in ciuda parerilor ori convingerilor parintilor lor!

"Zilele Gay" din scoli sunt considerate absolut necesare pentru lupta impotriva "intolerantei" care ar putea exista fata de relatiile intre partenerii de acelasi sex. Sute de licee si chiar scoli primare de pe tot cuprinsul statului sarbatoresc acum "ziua solidaritatii cu homosexualii, lesbienele, bisexualii si transexualii".

Adoptia copiilor si cuplurile homosexuale "casatorite"

In anul 2006, Departamentul pentru Servicii Sociale (DSS) din Massachusetts a acordat titlul de "Parintii anului" unui cuplu de barbati "casatoriti". Cei doi adoptasera un copil prin DSS (impotriva dorintei parintilor naturali ai copilului). Conform stirilor oficiale, a doua zi dupa finalizarea adoptiei, DSS a abordat cuplul pentru adoptarea unui al doilea copil. Se pare ca acum agentiile de stat din Massachusetts favorizeaza homosexualii pe listele de asteptare pentru adoptii in detrimentul parintilor heterosexuali.

De asemenea, certificatele de casatorie din Massechusetts au acum trecut "Partenerul A si Partenerul B" in loc de "sot si sotie". Imaginati-va cum e sa ai un astfel de certificat de casatorie.

De cand cu casatoriile unisex, paradele anuale gay au devenit tot mai importante. Chiar guvernatorul Deval Patrick a defilat cu fiica sa cea mare, in varsta de 17 ani, lesbiana declarata, la parada din 2008 de la Boston, in spatele unui grup "in piele" (sado-masochisti) care arborau un steag negru-albastru, bice si lanturi!

Este evident ca obsesia casatoriei manifestata de miscarea homosexuala nu se datoreaza numarului mare de homosexuali care chiar ar vrea sa se casatoreasca. De fapt, un numar foarte mic se "casatoresc". In ultimele trei luni, ziarul Sunday Boston Globe n-a mai avut nici o poza a vreunui cuplu gay proaspat casatorit. La inceput, era plin de ele.

Cercetarile de specialitate au demonstrat ca relatiile homosexuale sunt fundamental disfunctionale la toate nivelurile, iar "casatoria", asa cum o stim, nu o pot implini, nici macar dori. Totul se rezuma la a da valoare juridica homosexualitatii si de a impune cu forta aceste practici in diverse medii sociale si institutii politice ale societatii care, altfel, nu le-ar fi acceptat niciodata.

Pentru restul lumii: ati fost preveniti!

Brian Camenker

Sursa: Manastirea Putna - Cuvinte catre Tineri

Hristos a Inviat!

2010-04-09T09:08:00.000-07:00

Pr. Gheorghe Cazacu, ostaş al lui Hristos (video)

2010-03-11T15:19:00.000-08:00

Orarul acatistelor pentru luna martie 2010 şi pe toată perioada Postului Mare

2010-03-02T10:48:00.000-08:00

Fraţilor, ţin să vă aduc la cunoştinţă, că pe parcursul lunii Martie, dar şi pe toată perioada Postului Mare, vom citi regulat următoarele acatiste:

Luni
Acatistul Sfintelor Patimi a Domnului Nostru Iisus Hristos.

Miercuri
Paraclisul Maicii Domnului.

Sâmbăta
Paraclisul Maicii Domnului, şi Acatistul pentru cei adormiţi.

*****

Rugăciunea Sf. Efrem Sirul

"Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.

Iar Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale."

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Doritorii de a fi pomeniţi la acatist, sunt rugaţi să lase un mesaj la adresa cazacu152001@yahoo.it

Al frăţiilor voastre smerit (ne) rugător pr. Gheorghe Cazacu, Ferrara Italia.

Câte nume dăm copiilor la Botez?

2010-02-12T08:09:00.000-08:00

“Cate nume punem copilului?” Din pacate, aceasta este intrebarea pe care si-o pun multi parinti, in momentul in care se gandesc la pruncul randuit lor de Dumnezeu. Consider ca ar fi cu mult mai potrivit ca cei doi parinti sa se intrebe: “Ce nume de sfant sa dam copilasului?” sau “Ce sfant ocrotitor sa alegem pentru copilas?”

Cu cat omul intelege mai putin Taina Sfantului Botez si unicitatea persoanei umane, in toata profunzimea ei, cu atat el trece cu vederea detalii semnificative privind Botezul. Astfel, parintii ajung sa puna copilului doua sau chiar trei nume, ba inca si nume auzite prin vreo melodie “la moda” sau prin vreo telenovela.

Care este randuiala de punere a numelui?

In cartea numita Molitfelnic, intre rugaciunile / randuielile legate de nasterea unui prunc este si cea intitulata “Rugaciunea la insemnarea pruncului cand i se pune numele”. Potrivit acestei randuieli, rugaciunea de punere a numelui se citeste in a opta zi dupa nastere, tot atunci cand si Pruncului Hristos i s-a pus numele. Pentru ca inca nu este botezat, pruncul este adus la Biserica, insa numai in pridvor sau in pronaos, unde si are loc aceasta randuiala.

Preotul insemneaza pruncul cu semnul Sfintei Cruci pe frunte, pe gura si in dreptul inimii. Aceasta insemnare se face pentru luminarea mintii si a gandurilor, pentru pazirea cailor celor drepte, a cuvintelor curate si pentru intarirea in dragoste si blandete. Dupa aceasta insemnare, parintele rosteste rugaciunea speciala, in urma careia pruncului i se pune numele. Acesta este numele cu care pruncul se va identifica si se va numi toata viata, cat si numele cu care el se va prezenta la Dreapta Judecata.

Din punct de vedere civil, pruncul isi primeste numele chiar in ziua nasterii, cand este inscris in acte, la Oficiul Starii Civile, de catre parinti. Acelasi nume – scris in Certificatul de Nastere – se repeta si in rugaciunea de punere a numelui, cat si in Certificatul de Botez.

Cum se alege numele dat pruncului?

Potrivit traditiei noastre, copilul lua intotdeauna numele nasului. Aceasta nu este insa o traditie propovaduita de Biserica, tinand cont ca pruncul trebuie sa poarte numele unui sfant, iar nu al unei rude, sfant caruia va trebui sa ii si urmeze cu vietuirea.

Astazi, parintii sunt cei care hotarasc numele pruncului, iar nu nasul. Exista si cazuri in care nasul pune copilului un nume, iar parintii pe cel de-al doilea, insa copilul nu este un obiect aflat la discretia tuturor, ci o persoana umana deplina, care merita toata consideratia cuvenita. Astfel, daca nu se da numele nasului, este bine ca pruncul sa poarte numelui unui sfant, pe care sa-l si aibe drept ocrotitor toata viata.

Se recomanda ca numele de sfant ales sa fie acela aflat in calendar, in ziua in care s-a nascut copilasul. In cazul in care acest nume nu se potriveste cu dorinta nasilor si a parintilor, caci sunt multi sfinti cu nume grele sau straine pamantului nostru romanesc, se poate lua numele oricarui alt sfant din calendarul ortodox, mai apropiat sau mai indepartat de ziua nasterii pruncului.

Cate nume dam copiilor la Botez?

Neintelegand unicitatea persoanei umane si unitatea nespusa a acesteia, parintii ajung sa puna copilului doua sau chiar trei nume. A pune mai multe nume aceleiasi persoane umane unice arata o imprastiere si o impartire intre doua unitati valorice diferite.

Vedem cum fiecare nume are in inima noastra o anumita rezonanta. Unele ne plac, iar altele nu. Aceasta nu pentru ca numele ar avea ceva in ele insele, ci pentru ca fiecare nume este umplut cu duhul celui pe care l-am intalnit purtand acel nume. Apare astfel o stransa relatie intre persoana si numele pe care-l purta, vazand de aici ca numele nu este ceva pus de amuzament sau de eticheta, ci un lucru cu mult mai profund. Vedem cum, in Sfanta Scriptura, numele lui Dumnezeu este un nume cu putere, fiind chiar si doar rostit.

Cand omul are un singur nume, toata personalitatea lui se concentreaza in acel nume, nimic ramanad in alta parte. Astfel, cand un prunc este numit IOAN, acela ajunge sa-si umple tot numele cu faptele si vietuirea sa. Insa atunci cand pruncului i se dau mai multe nume de Botez, precum IOAN CONSTANTIN, atunci el se va concentra pe unul singur, celalalt ramanand de prisos. Un fost coleg de facultate avea trei nume de Botez, insa nimeni nu l-a numit vreodata pe cel de-al doilea sau pe cel de-al treilea nume.

De ce sa aiba copilasul doua nume, atata timp cat toti cei cu cate doua nume sunt numiti pe unul singur dintre ele? Intre toti cei pe care ii cunosc, purtand doua nume, nu este nici unul care sa fie chemat pe ambele nume sau sa le foloseasca pe amandoua.

Parintele Profesor Nicolae Necula, fost decan al Facultatii de Teologie din Bucuresti si profesor de Liturgica, numeste foarte simplu aceasta problema, zicand astfel: “A existat si mai persista inca practica de a pune doua sau mai multe nume copiilor, ceea ce este complet neindicat si incomod, pentru ca, in realitate, acestia sunt chemati cu un singur nume de catre cei din jur, iar uneori cu un diminutiv care le anuleaza pe toate celelalte, care raman doar un balast scriptologic.”

Foarte multi dintre noi purtam cate doua nume. Insa nu noi am hotarat aceasta, ci altii au facut-o pentru noi. Cred ca singurul lucru pe care il putem face noi, tinand cont ca numele de Botez nu mai poate fi schimbat, este acela de a da copilasilor un singur nume, si anume un nume de sfant.

Nume pentru baieti – nume de sfinti

Vasile, Serafim, Ioan, Gheorghe, Grigorie, Emilian, Pavel, Petru, Antonie, Simeon, Iulian, Luca, Teodor, Valentin, Alexandru, Marcel, Ciprian, Gabriel, Mihail, Stefan, Ilie, Iosif, Nectarie, Constantin, Filip, Sebastian, David, Damian, Andrei, Emil, Miron, Radu, Matei, Adrian, Siluan, Nectarie, Toma, Dumitru, Dimitrie, Lazar, Mina, Victor, Stelian, Daniel, Eugen, Nicolae, Cristian, etc.

Nume pentru fete – nume de sfinte

Maria, Cristina, Ioana, Tatiana, Ana, Marina, Marta, Valentina, Teodora, Iuliana, Daria, Lidia, Irina, Alexandra, Elisabeta, Nectaria, Elena, Paula, Sebastiana, Lucia, Veronica, Marcela, Cristina, Natalia, Adriana, Sofia, Cipriana, Anastasia, Mina, Cecilia, Ecaterina, Eugenia, Ioana, Iuliana, Alexandra, Gabriela, Dumitra, Mihaela, Constanta, Andreea, Emilia, Steliana, Daniela, etc.

Teodor Danalache, crestinortodox.com

Despre Puterea Sfintei Cruci

2010-01-10T05:19:00.001-08:00

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu. De cate ori auziti cuvantul " Cruce ", sa nu intelegeti ca sectarii cei nebuni, ca baptistii, adventistii, evanghelistii, penticostalii, nazarinenii, pocaitii, seceratorii, tudoristii, martorii lui Iehova si toti ceilalti sectari, care bantuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea si care vatama tarina lui Dumnezeu-Cuvantul. Sa nu ganditi despre Sfanta Cruce ca ei, ci asa sa intelegeti si sa tineti minte ca, cuvantul " Cruce " are indoita putere si taina. Indoita este Crucea, indoite sunt intelesurile Crucii. Sa intelegeti despre Sfanta Cruce nu asa ca cei scurti la minte si neintelepti, care nu vor sa se inchine mantuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfantul Apostol Pavel. Lasa-i sa huleasca pentru ca i-a intunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai intai, adica unde sta creierul mare, ca sa nu creada. Le-a pus pecetea pe mana dreapta, ca sa nu o ridice la frunte si sa faca semnul cel mantuitor al preacinstitei si de viata facatoarei Cruci a lui Hristos. Deci sa stiti ca indoit este omul, indoita este si Sfanta Cruce. Nu vezi la om un ipostas in doua firi ? O parte se vede, adica trupul, una nu se vede, adica sufletul, pentru ca este de natura nevazuta. Asa si Crucea sa o intelegem. Una este Crucea materiala, vazuta, si alta cea tainica, mistica si nevazuta, pe care o purtam in inima noastra. In Sfanta Evanghelie auzim zicand asa : Si statea langa crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena. Auzi ? Stateau langa crucea Lui. Deci, intelege ca a sta langa crucea Lui, nu inseamna a sta langa crucea spirituala, ci langa una materiala. Crucea de lemn a lui Hristos, langa care statea Maica Domnului, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena. Cand veti auzi : Pogoara-Te de pe Cruce, se intelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era rastignit. Si cand veti auzi : Si L-au dus si L-au scos afara din cetate, ducandu-si Crucea Lui pana la locul Capatanii, ce se cheama pe evreieste Golgota, Intelegem crucea materiala. Pe aceasta o purta Mantuitorul in spate. Si cand veti auzi ca s-au dus evreii la Pilat si l-au rugat : " Ne rugam tie, zdrobeste fluierele picioarelor celor rastigniti, ca sa-i dam jos de pe cruce, sa nu-i apuce ziua sambetei ", ca mare era ziua sambetei aceleia la iudei. Si aici intelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituala. Iar cand veti auzi in Sfanta Evanghelie pe Hristos, zicand : Cel ce nu-si ia Crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine, sa nu intelegeti crucea cea de lemn, ci crucea spiritulal, nevazuta. Deci, bagati de seama, ca Hristos indoita cruce a purtat. Una in suflet : suferinta, rabdarea, usturimea, durerea, rusinea, scuiparile, mahnirile si intristarea; si toate cate le ducea in suflet formau crucea cea spirituala a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Sai si S-a rastignit de bunavoie pe ea, pentru mantuirea lumii. Si Sfantul Apostol Pavel a purtat doua cruci : Mie sa nu-mi fie a ma lauda, decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus si cealalta cruce, cum singur spune : In batai, in suferinte, in posturi, in friguri, in primejdii de la neamuri, in primejdii pe mare, in primejdii pe uscat, in primejdii de la neamul meu, in primejdii de la fratii cei mincinosi. Deci sa stiti, cand va ataca sectarii pentru Sfanta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferintelor, nu si pe cea materiala. Noi o luam si pe cea dintai, ca asa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn in spate si o cruce a suferintelor in sufletul Sau, pana la moarte si moarte pe cruce. Crucea, este biruinta, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care Hristos a biruit puterile iadului si ale mortii. Deci vai si amar si blestemat si de trei ori blestemat este acela care nu se inchina cinstitei si de viata facatoarei Cruci a lui Hristos ! Indoit este omul, si indoita cruce trebuie sa poarte, cum arata Sfantul Efrem Sirul si Sfantul Chiril al Ierusalimului, care zice : " O, crestine, nici un lucru sa nu faci, pana nu faci semnul Sfintei Cruci, cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi; pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului.

Fratele Suferinţei: Dumnezeu să binecuvinteze Moldova!

2009-12-17T02:11:00.001-08:00

Slujba Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca

2009-11-25T05:49:00.000-08:00

Download (fisier PDF)

Cum se poate scapa de farmece si deochi?

2009-11-25T05:43:00.000-08:00

De obicei, in cazurile in care s-au facut vraji, se speculeaza de catre cei in masura sa rezolve corect aceste probleme si se atinge cu succes o dubla coarda sensibila a maselor de oameni, dupa observatia psihologica a Parintelui Nicolae Steinhardt: nevoia de senzational ("Sperie-ma!") si rigurozitatea numerica (tip reteta) ca un raspuns la problemele fiecaruia.
Nevoia de senzational (" Sperie-ma! "), ceea ce il determina pe "taumaturg" (care insinueaza ca ar avea darul profetiei) sa dea urmatoarele raspunsuri ce pregatesc intr-un fel "anestezia" credulilor: "Ai cununiile legate", "Cineva ti-a facut farmece", "Ai argintul viu", "Aici e un blestem de pana la al noualea neam" etc.
Rigurozitatea numerica (care este in contradictie cu duhul Patericului: "Cel care se roaga numai atunci cand se roaga nu se roaga deloc"), care implica recomandarea tehnicilor sau a retetelor: "participi la 12 masluri", "participi la citirea molitfelor Sfantului Vasile cel Mare de 40 de ori consecutiv", "dai 7 acatiste la 7 manastiri", "aprinzi atatea (numar fix) lumanari", "rostesti de "n" ori Tatal nostru" si lista ar putea continua si chiar tu, cel care o citesti, ai putea sa o completezi, caci este posibil sa fi primit aceste "blagoslovenii" de la astfel de "oameni competenti"!
Asa cum s-a mai spus, pentru rezolvarea acestui gen de probleme se va avea mai intai in atentie cauza pentru care a ingaduit Dumnezeu ispita. Este necesar ca omul respectiv sa se spovedeasca si, daca duhovnicul ii da dezlegare pentru Sfanta Impartasanie, sa se cuminece cu pregatirea cuvenita. Iata ce ne marturiseste Sfantul Ioan de Kronstadt:
"Ma minunez de maretia si insusirile datatoare de viata ale Sfintelor Taine. O femeie batrana care scuipa sange, care nu mai avea putere, incapabila sa se hraneasca, atunci cand i-am dat Sfanta impartasanie, a inceput, din aceiasi zi chiar, sa se insanatoseasca.
O tanara fata pe moarte, dupa ce a fost impartasita cu Sfintele Taine, in aceeasi zi a inceput sa se simta mai bine; a inceput sa manance, sa bea, ea, care era pana atunci aproape inconstienta, foarte agitata si nu putea nici sa bea, nici sa manance.
Slava Tainelor Tale datatoare de viata si infricosatoare, Doamne!"
In cazul in care impartasania este primita fara spovedanie si pregatirea necesara, ea duce la neputinta, la boala si la moarte. O spune Sfantul Apostol Pavel: "Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din Potir; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, isi mananca si bea osanda, nesocotind Trupul Domnului. Pentru aceea sunt intre voi multi neputinciosi si bolnavi si multi au murit."
Sfantul Ioan Iacob Hozevitul precizeaza: "Boala si neputinta precum si moartea celor ce se fac vinovati de Trupul si Sangele Domnului, nu sunt obisnuite, ca la toti oamenii. De obicei la acestia bolile si neputintele sunt mai mult sufletesti, dar se rasfrang si asupra trupului. La ei vine boala pe neasteptate si fara sa aiba vreo pricina fireasca. ii ajunge de multe ori paralizia sau boala grea la creier. Mai toti au mereu fiori de frica, neastampar si sunt cu ideea ca-i urmareste cineva si-i persecuta. intocmai cum spune in Sfanta Scriptura despre Cain".
Pentru cei interesati de randuiala rugaciunilor din Biserica Ortodoxa, reamintim aici de Taina Sfantului Maslu care cuprinde rugaciuni speciale pentru sanatate sufleteasca si trupeasca.
Parintele Dumitru Staniloae analizeaza rugaciunile din Taina Maslului, aratand ca in ele se cer deodata tamaduirea trupului, iertarea de pacate si tamaduirea de patimi, eliberarea simturilor de influentele rele si alungarea vrajmasului toate acestea se cer pentru ca bolnavul, devenit sanatos trupeste si sufleteste, sa poata trai o viata curata, inchinata slujirii lui Dumnezeu. Aceasta arata ca Taina Maslului nu e pentru moarte ca in Catolicism, ci pentru o viata intru sanatate si curatie. De asemenea, accentueaza Parintele Staniloae, savarsirea acestei Taine de catre mai multi preoti (de sapte sau macar de doi) manifesta vointa Bisericii de a pune mai multe forte ale ei in miscare, prin comuniunea in rugaciune si in dragoste, pornirea mai multora de a scapa un membru al ei de situatia de neputinta si de durere in care se afla. Uneori harul lui Dumnezeu lucreaza mai mult sau mai putin direct asupra trupului, vindecandu-l, desi, chiar si in acest caz, se produce si intarirea sufleteasca si iertarea pacatelor celui bolnav. Alteori, vindecarea se produce mai mult prin intarirea puterilor sufletesti; iar alteori, prin iertarea pacatelor nemarturisite, intrucat aceasta intareste sufletul si, prin suflet, si trupul.
Dar prin harul acestei Taine a Maslului se da in mod principal vindecarea trupului. Numai cand este randuit ca bolnavul sa moara, nu se produce acest efect principal, ci numai celelalte.
Taina aceasta poate fi socotita, prin excelenta, Taina a trupului, sau Taina randuita pentru insanatosirea trupului. Prin ea se pune in relief valoarea pozitiva acordata de Dumnezeu trupului omenesc, ca Unul care insusi a luat trup si il tine in veci, ne mantuieste prin el, impartasindu-ne viata dumnezeiasca.
De asemenea este de mare folos ca persoana in cauza sa fie pomenita la proscomidie prin intermediul pomelnicului nominal care se da la biserica pentru Sfanta Liturghie.
Particelele care sunt luate de pe sfantul disc si se dau credinciosilor n-au nici o valoare. Anafora este mai importanta decat aceste particele (miride). Daca sunt lasate pe sfantul disc, se pot apoi varsa in sfantul potir la momentul potrivit dupa epicleza. Numai astfel sufletele pomenite intra in comuniune cu Mantuitorul. Preotul care le "deturneaza" ii lipseste de sfintire pe acei credinciosi carora li se procura eronat aceste particele.
Apoi se pot face slujbe de sfintire a caselor de catre preot cu prilejul carora se pot citi mai multe rugaciuni, molitfe (ale Sfantului Vasile cel Mare sau ale Sfantului Ioan Gura de Aur) daca e cazul.
Rezolvarea problemelor nu consta in aplicarea cu exactitate a numarului fix de rugaciuni, ci in sinceritatea crestinului care va tine cont de sfaturile esentiale din aceasta carte si le va traduce in viata lui. Duhul face viu. Duhul da sensul. Litera singura, reteta sau numarul fix sunt fara sens. Degenereaza in magie, iar magia duce la dezagregare morala si la oprirea in loc a inteligentei. Robia aceasta la litera e simptom caracteristic magiei. Rostesti formula, absolut exact, si declansezi fenomenul pe care il doresti, de pilda, vindecarea de boala. Daca ai gresit o iota din formula, cheia nu se mai potriveste si vindecarea bolii sau iertarea lui Dumnezeu nu se mai produce. Cat e de straina duhului ortodox aceasta inchinare la litera (la forma) sau la reteta, astfel motivata, nici nu mai e nevoie s-o spunem, accentueaza Mitropolitul Antonie Plamadeala. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu "traditiile" intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.
Vom reda in continuare parerea Parintelui Arsenie Papacioc: "Daca esti stapanit de un pacat si iti pare rau si te asezi pe pozitia buna impotriva pacatului, atunci iti ajuta harul. Daca nu te asezi pe pozitia de lupta si te simti bine in cloaca aceea, atunci harul nu te ajuta. Si farmecele se prind la anumite persoane, se constata. Uite, eu sunt de cincizeci de ani in manastire si n-am prea vazut in manastire farmece reusite. Dar, in schimb, vine lumea fermecata! Sunt aici in Dobrogea, de treizeci de ani, si spuneam si altora, n-am vazut ca aici atata lucrare de duhuri rele de farmece. Vin stapaniti de farmece care impiedica casatoria lor sau ii leaga ca potenta barbateasca, insa se si vindeca pe rupte cu ajutorul rugaciunilor. Vin si se plang: "Doamne, iarta-ma! Scapa-ma!". Scapa pe o bucata de vreme. Dar, daca nu se astampara...Ca spune Mantuitorul in Evanghelie: "Iesi din el si sa nu mai intri!". Sa nu mai intri in el. Pentru ca duhurile rele se tanguiesc si unde se duc, sunt intristate si se gandesc ca: "Ce bine era!". Daca gaseste casa maturata, cum zice Mantuitorul, adica, daca i-a scos pe astia de acolo, este limpezit, si atunci intra, si va fi caderea cea de pe urma mai mare ca cea dintai. Pentru ca iar incepi sa cedezi, nu te-ai complacut pe pozitie de dezinfectare cu ingerii lui Dumnezeu, ci te-ai lasat la voia intamplarii. Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu. Puterea e la noi, crestinii, ca suntem botezati, avem inger pazitor, ne rugam la Dumnezeu. Dracul se atinge de tine daca te are la mana cu ceva (greseli, pacate). Sa nu te aiba cu nimic la mana. Domnul Iisus Hristos ne vrea intregi, numai Satana ne vrea vicleneste, numai varf de deget, ca stie el, vicleanul, ca asa ne poate stapani toata fiinta"
Aflam din viata si invataturile Sfantului Ierarh Nifon de ce nu mai are putere asupra crestinilor diavolul, care se angajase intr-un dialog cu acest mare sfant: "De cand am facut prostia si am impins pe evrei sa rastigneasca pe Nazarinean, mi-au zdrobit ciolanele. Nu mai am puterea de mai inainte. Daca as avea-o, in clipa de fata te-as trage jos si te-as face bucati."
Se vede limpede raportul de forte ce exista intre noi crestinii si vrajmasul, insa trebuie indeplinite conditiile care au fost enumerate mai sus de Parintii duhovnicesti Sofronie, Paisie, Efrem si Arsenie P. pentru a putea beneficia deplin de harurile lui Dumnezeu. Tot aici este necesar a aminti despre deochi, care este definit de Cuviosul Paisie in felul urmator: "Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta este deochiul. E o lucrare diavoleasca".
Pentru aceasta problema, care se intalneste mai des la prunci (au neliniste, somn agitat, plang fara intrerupere) se va solicita preotului sa citeasca din Molitfelnic rugaciunea pentru dureri de cap (deochi), iar parintii copilului vor citi cu atentie aceasta carte spre luare aminte si spre eliminarea cauzelor care au facut loc acestui duh necurat sa se atinga de copil.
L-am intrebat odata pe Parintele Arsenie Papacioc cum se explica anumite pasaje din "rugaciunea pentru cei ce sunt bolnavi de najit" ("...din ochi, din inima, din ficat...") si mi-a raspuns: "Dumnezeu ingaduie uneori satanei sa se foloseasca (sa se ataseze) de firea omeneasca, doar, doar s-ar smeri respectivul!".

de Ieromonah Benedict Stancu

Îmbunătăţeşte-ţi imunitatea sau: UN ALTFEL DE “VACCIN” ANTIGRIPAL

2009-11-04T01:27:00.000-08:00

Pe perioada unei epidemii virale mai ales, este important ca dieta sa ne fie variata si echilibrata. Lipsa de vitamine si microelemente are un impact negativ asupra organismului–il epuizeaza si il face mai vulnerabil.

Acidul ascorbic (vitamina C), citric si alti acizi organici, vitamina E, zincul, seleniul, cuprul, magneziul, iodul si fierul sunt necesare protectiei impotriva virusilor. Aceste elemente combinate fortifica sistemul imunitar.

Dar nu faceti exces de zel! Organismul poate fi coplesit daca ii administram aceste substante in exces. Este de recomandat de asemenea sa inlocuim dulciurile si zaharul cu miere si fructe uscate–sunt mai sanatoase si nu contin grasimi in exces.

1. Apa cu lamiie

In timpul unei epidemii de gripa e bine sa va incepeti ziua bind un pahar de apa cu lamiie. Apa sa fie la temperatura camerei si sa stoarceti in pahar un segment de lamiie. Puteti adauga si un pic de miere. In timpul zilei beti atit de multa apa incit sa consumati toata lamiia. In acest fel va faceti plinul de acid ascorbic si citric.

In afara de asta, acidul citric are un efect benefic asupra sistemului circulator, a vaselor de singe. Necesarul de acid ascorbic (vitamina C) este de 70 mg. Dar in timpul unei epidemii de gripa este de recomandat sa cresteti aceasta cantitate la 500 mg pe zi.

2. Cereale

Aveti nevoie de seleniu pentru a creste rezistenta corpului la infectii. Cerealele sunt o sursa buna de seleniu. Usturoiul contine si el mult seleniu.

3. Citricele si kiwi

In timpul zilei ar fi bine ca pe linga cocktailul de lamiie sa consumati o portie de citrice. 2 fructe de kiwi contin necesarul zilnic de vitamina C. Daca aveti alergie la citrice inlocuiti-le cu mere–si acestea contin acizii necesari pentru a va proteja de virusi. Alternativa: mere sau otet de vin.

4. Nuci

Nucile contin vitamina E, zinc, cupru, magneziu–toate sunt esentiale mentinerii imunitatii organismului la cote optime. Ratia zilnica de nuci: 50 grame. Vitamina E se gaseste de asemenea in ulei vegetal: de floarea soarelui sau porumb.

5. Pestele

Pestele si fructele de mare sunt bogate in iod care imbunatateste imunitatea. Acizii grasi tip Omega 3 din peste imbunatatesc circulatia sangvina.

6. Carnea

Nivelul redus de fier afecteaza negativ capacitatea organismului de a se apara de infectii. Acest lucru e important mai ales pentru femei si mai ales in timpul menstruatiei cind corpul pierde o cantitate semnificativa de fier.

Cel mai usor de asimilat tip de fier se afla in carnea de porc, vita si mai ales in ficat. Vegetarienii pot apela la spirulina (o alga, se gaseste in farmaciile naturiste sub diferite forme, n.tr.).

7. Usturoiul si ceapa

Aceste legume contin compusi volatili cu efect antibacterian. Atenti, trebuie utilizate crude deoarece prin gatire isi pierd din proprietatile curative.

Este indicat sa se faca inhalatii sau sa se consume usturoiul si ceapa crude.

8. Echinacea si gingsengul

Ceai de Echinacea, tinctura de Echinacea (in farmaciile naturiste se gaseste si sub forma de pastile n.tr) sau de gingseng ajuta substantial organismul in lupta cu infectiile si alte probleme. Sunt utile mai ales in sezonul rece cind temperatura joasa si lumina diminuata sunt percepute de corp ca si factori de stress ceea ce duce la slabirea capacitatilor de aparare. E insa mai bine sa discutam cu medicul inainte sa luam aceste intaritoare.

9. Varza si cartofi

Sunt surse aditionale de vitamina C. Varza murata sau gogonele sunt de asemenea surse de acizi organici.

Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?

2009-10-21T04:04:00.000-07:00

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, zilele trecute aminteam o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o în legătură cu credinţa, a pus-o unui om anume. Întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?",
Intrebare pusă unui singur om sau despre care ştim că a fost pusă unui singur om. Întrebarea aceasta Domnul Hristos o pune tuturor oamenilor, toţi oamenii trebuie să răspundă la întrebarea dacă cred în Fiul lui Dumnezeu, toţi oamenii, şi cei care cred, şi cei care nu cred vor fi întrebaţi despre aceasta nu?

Par. Gheorghe Cazacu

Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon

2009-10-17T04:14:00.000-07:00

Sfântul Atanasie din Paros Judecata cerului
adică
Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”

Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul cel iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise - şi prin gura lui tuturor evreilor - să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi” iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o, înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.
Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Capitolul I,
Cuprinzând relatarea minunii

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.” Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar, lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări, preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete. În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic - niciuna din multele candele care erau atârnate acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.

Capitolul al II-lea.
Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului

Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în insulele din împrejurimi, adică în Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toţi sunt informaţi şi convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi îi aduc în Domo de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este minune şi cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocşii înşişi, care cu recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să Îl preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în amintirea noastră şi pe care le-am vizitat de dragoste de a învăţa.
Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (n.n. - în insulele ionice şi în Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centru administrativ). Cu acest nume apare propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de Varusia şi de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă cu Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni. Ceilalţi locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În hora este şi biserica sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care aminteşte relatarea (minunii). Acolo se află şi biserica Răstignitului menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi plat, aproape că reproduce suprafaţa matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalţă la o înălţime considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί - de unde provine numele Corfu - n.n). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu, ci este foarte populat.
Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Fortăreaţa se numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion şi de acolo comunică cu Kastelia şi cu turnurile (n.n. - e vorba de mine subterane care comunică între ele şi suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)
Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi generalaton, adică palatele comandantului şi ale multor altor ofiţeri. Aşadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea, care le şi desparte (n.n. – în două părţi distincte). În acropole oamenii intră şi ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane construite, late cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre şi să iasă oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi ale acropolei, şi ale horei. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea, adică după ce am descris locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu şi, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni şi să o prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a cerului?
Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de şi-a părăsit postul şi nu şi-a făcut datoria, când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea cel care ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două fortăreţe erau închise cum trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu? Este aproape cu neputinţă, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi să poarte şi arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmaşului?
De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agăţată de un lanţ puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu îşi are locul în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi atâta ingratitudine respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebeşte de a spune că toate acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au avut loc cu siguranţă şi acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au şi văzut şi au trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din Epir. Aşadar, să fie clar că a avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie; în al şaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi acoperit, în siguranţă în palatele domneşti. Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine poate să le considere a fi ilogice şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una şi aceeaşi noapte. Şi pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, aşa cum nici nu a mai avut loc.
Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a înfricoşat că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru aceasta Sfântul Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea rea? Da, cu siguranţă, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără niciun motiv, şi numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeaşi clipă şi a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia? Da, cu siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne şi e valabil în veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor”, faptul în care am întreaga mea încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat foc depozitului? „Id San Spiridon ha fatto questo teribile caso” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână”, şi celelalte, precum le-am spus în istorisire. Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în hora. Şi a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de foc, care au ieşit din clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi imediat a luat foc depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi care astupă cu desăvârşire orice gură - şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi catolici. Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau şi o numeau preasfântă şi dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca şi cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă. Şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.
Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi creştin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. „Şi am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune faţă de persoana sfântului din pricina uciderii fratelui ei Andrei.” Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci şi din partea vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea ruşine incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a dovedit şi a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de lipsă cu totul de judecată şi de indolenţă.

Capitolul al III-lea,
Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o Judecată obiectivă a cerului între cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană

Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja în capitolul anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate felurile a fost recunoscută şi mărturisită, chiar şi de către vrăjmaşii înşişi. Însă din ce cauză s-a întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o spunem: ca să nu construiască ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul la care se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel a spus şi în a doua, când i s-a arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să renunţe la planul pe care acesta şi-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită, adică nevrând să construiască în sfânta lui biserică, acolo în partea dreaptă, altarul lui cel nelegiuit şi urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un folos (n.n. – făcând lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce folos ţi-a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică faţă de cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci? Pentru ce (n.n. – spui) ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de Dumnezeu. Căci, cu toate că erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii lipsit atât de brusc de lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a împlinit. Comandantul şi cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi) altarul a rămas neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că Biserica Sfântului Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu Biserica Răsăriteană cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi (n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei şi cu papa al ei. Cu siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă pe papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) şi jertfa cu azimă şi prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) şi toate celelalte inovaţii. Sfântul Spiridon se mânie şi mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta şi prin acesta a respins şi pe papa şi Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul început al inovaţiilor papiste. Şi, iată, creştini ortodocşi, creştini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică nu este una dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face şi aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici susţine adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele două care ţine neclintit dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice şi tradiţiile apostolice şi patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe toate acestea şi cu relele ei inovaţii a devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâşie în două părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape că nu există nimeni care să nu ştie această dezbinare dureroasă şi foarte rea dintre cele două Biserici, adică cea Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu cred precum credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ne numesc schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar, astăzi Cerul a judecat din înălţimi cine sunt cu adevărat eretici rău slăvitori şi schismatici şi vrednici de focul veşnic. Disputele care au avut loc de la început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare – n.n.) şi de-a lungul a o mie de ani şi chiar mai mulţi, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părţi, nu numai prin voci vii, dar şi prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit. Astăzi Cerul, prin dreapta celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit şi foarte clar a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită, apostolică şi sfântă. Iar cea Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă, eretică, fără de nicio cinste, papistă şi vicleană. Căci, dacă nu ar fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod mai moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă #retragere, câtă mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i şi nimicindu-i ca rău-credincioşi şi trufaşi pe toţi cei care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe sfătuitorul cel rău al comandantului, care îl sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar şi în murdăria cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a întâmplat, fiind rostogolit fără de nicio cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile) nenumărate; căci, da, astăzi cu adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat şi a hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor a făcut apoi Sfântul Serghie care a şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a confirmat şi a pecetluit luptele raţionale şi bătăliile şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a Sfântului Marcu al Efesului şi, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a zădărnicit maşinaţiunile de sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărţit lumina de întuneric: de partea luminii este Biserica Răsăriteană şi de partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică între adevărul cel prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învăţăturilor satanice pe care le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană. Creştini ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale lumii, auziţi, aflaţi că victoria e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut indolenţa celor mândri şi semeţi. „Aceştia (n.n. – se laudă) cu carele, aceştia cu caii lor, iar noi cu numele Domnului (ne vom mări).” Şi apoi ce? „Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat.” Şi cu adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul Israel, scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să cântăm şi noi astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi sărbătoresc, cântând şi zicând: „Să lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a mâncat pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul; minunat eşti, Doamne, Cel ce faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se aseamănă în putere?” Şi eu împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga Biserică a ortodocşilor: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă şi te bucură, căci Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din partea vrăjmaşilor tăi.
Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi ofensatoare, popoare ale cultului papist, voi care vă mândriţi înaintea împărăţiilor şi puterilor pământului şi cu dispreţ insuportabil batjocoriţi robia noastră, voi care şi bogăţia înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că o posedaţi, Latinilor, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut şi aţi înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului; cu noi, zic, cu cei smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi luptat şi aţi uneltit mereu în mii de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit, înţelegeţi şi vă smeriţi sub mâna puternică a lui Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un cuvânt cu o sută, aşa cum v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu sunt silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe care nici o tehnică sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci, ce la ce vă gândiţi? De ce rămâneţi în acele învăţături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod vădit şi de netăgăduit Sfântul Spiridon v-a alungat departe de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Sobornicească, departe de Hristos, departe de Preasfântul Său Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai oamenilor; întoarceţi-vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pe faţă amăgirea voastră satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.
Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei. Renunţaţi la azima iudaică de la jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să vă botezaţi prin trei afundări, ca să nu rămâneţi nebotezaţi numai cu stropirea. Nu vă limitaţi doar la cuvintele domneşti (ale Domnului) în prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh. Nu privaţi fără niciun drept şi fără nici o omenie pe creştinii laici de la Potirul Vieţii, stabilind legi împotriva Stăpânului Hristos. Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al purgatoriului – n.n.); nu atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte laudă şi faţă de Scriptură e cu totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără păcatul strămoşesc (n.n. – imaculata concepţie). Să se smerească şi Papa cel egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că este episcop al Romei, dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat al Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă foarte bună şi plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această lucrare mai presus de fire şi minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte că sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi slăviţi ca sfinţi şi mai presus decât sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii Răsăritene sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur, printre toţi ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel calomniator şi Toma sofistul. De la care voi numiţi pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi puteţi să îi cunoaşteţi că sunt desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani, vrăjmaşi ai adevărului, apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele Sinoade Ecumenice şi materie a focului veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu trebuia să se întâmple aceasta? Adică nu trebuia să simtă catolicii, nu trebuia să se trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi auzind această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că aşa cum se află acum sunt lepădaţi, respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de nevoie aceasta trebuia să facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite cerbicia lui Faraon cel înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai cărturarilor şi fariseilor neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit ale lui Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Şi mă opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel de lucru extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi întâmplările acelea care îl fac şi mai îngrozitor şi vrednic să săvârşească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile, căci au văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi extraordinare şi cu urechile lor au auzit cuvântarea bunului soldat şi ei înşişi au mutat materialul ca să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău. Pe aceştia în principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere drept o întâmplare delicată# decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a şi fost o hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt lepădaţi (de Dumnezeu – n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi plâng, pe ei îi acuz. Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că sunt cu totul insensibili, zicând: „Le-a dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca nevăzând ochii lor şi neauzind urechile lor…”; ca „înţelegând să se întoarcă şi îi voi vindeca pe ei”; iată cu cine s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum Domnul, Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora, ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor nesocotită, că îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot să simtă, nici să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea veşnică. Aşadar, ce urmează? Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai au rost nici disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat, fără tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia aprinsă a lui Spiridon.

Capitolul al IV-lea
Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaţionali

Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului, prin care şi palpabil şi inteligibil a lepădat şi a retezat, ca fiind putrezită şi stricată de groaznicul papism, Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. S-a dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci să rămână ca şi satana, nepocăiţi şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept cuvântul spre voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care sunteţi răspândiţi în oraşe şi locuri diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor urâţi de Dumnezeu. Deci voi, iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate şi extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute, recunoscute şi de nebiruit împotriva teiştilor atei, ca să nu băgaţi în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să ţineţi credinţa lui Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei, care a pus sub propriul ei jug capetele împăraţilor. (Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria de pe întreg pământul, care a făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas pe ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri triipostatice. (Să ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită faţă de ceilalţi, virtutea adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia ca şi Hristos, dreptatea cea mai exactă, nădejdea vieţii veşnice. O, credinţă dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai strălucitoare decât soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie vrednici de plâns cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să priceapă sau care limbă ar putea să înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea pedepsire a acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti) care, fiind lipsiţi de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi eforturilor şi împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte sunt cununile, recompensele şi premiile date de Dumnezeu înţelepţiţilor propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt şi pedepsele şi chinurile acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi întunecaţi de Dumnezeu. Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele sociale cu ei, că sunt vătămătoare de suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor potrivnice lui Dumnezeu. „Fiule, bea apă din ulciorul tău.” Astfel îţi porunceşte Duhul Sfânt (Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl consideră ca şi pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-te din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei purtători de Dumnezeu, de la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberaţiile lui Voltaire în faţa înţelepciunii dumnezeieşti a lui Pavel. Să nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experienţele filosofilor de acum, ci mai bine ia faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe observarea ciudatei eclipse a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă – adică Areopagitul) şi găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe apologia pentru creştini pe care a scris-o Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să ai mereu în minte faptele eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi statornicia; (să ai în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale cuvioşilor bărbaţi, pe care nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi că îi aşteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri veşnice şi fără de sfârşit, „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El”; iubiţilor, la acestea să vă gândiţi, acestea să le cercetaţi şi pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. – faceţi fapte bune) spre apărare în acea zi înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete, de dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea se împrăştie smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu şi astfel îşi face loc Voltairismul, ateismul, adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte nelegiuite.
Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al celor cereşti şi al celor pământeşti, Cel ce a pătimit în trup pentru noi şi ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Sa, să ne lumineze, fraţilor, şi pe voi şi pe noi şi să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în inima noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi (găsiţi) plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii Sale celei înfricoşătoare şi slăvite; da, fie, fie (aşa), pentru rugăciunile marelui şi fierbintelui apărător al credinţei ortodoxe, ale Sfântului Spiridon. Amin.

Schiţă (plan)

Informaţie despre sfintele moaşte, în ce fel au ajuns în Kerkira.
Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în Kerkira e cunoscut tuturor, relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul în care au fost aduse acolo, pentru că mulţi necunoscând aceasta se întreabă în cel fel au ajuns acolo.
Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia:
În timpul căderii Constantinopolului (1453), în timp ce alţii luând alte lucruri de preţ au fugit de acolo, un preot pe nume Gheorghe Kaloheretis, care era paroh la biserica în care erau păstrate moaştele Sfântului Spiridon şi al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva, luându-le a coborât până în Epir şi de acolo în Kerkira (care încă nu era împrejmuită cu ziduri), având împreună cu el şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi Luca.
După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte: şi în vreme ce Filip şi Luca au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh (Spiridon), Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora şi altele; împărţirea a avut loc în 12 martie 1480.
Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor Kerkirei în 11 ianuarie 1483.
Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta) le avea, precum (s-a spus) mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit Dukale (cu alte cuvinte scrisori domneşti) de împuternicire ca să ducă acolo, în Veneţia, moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor Kerkirei i-au înmuiat aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.
Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în care a aşezat sfintele moaşte, slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de a sluji ca preoţi la moaştele sfântului.
Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele Asimina; Luca, cel care era împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale Sfântului Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire nepoatei lui Asimina, fiica părintelui Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o asemenea comoară. Mulţi s-au străduit, însă unul singur a primit premiul (n. tr. – s-a căsătorit cu fata), nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut loc în 13 martie 1521.
În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a Corfului, Nicolae Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată de 6 picioare, în care au fost mutate moaştele sfântului de la Biserica Arhanghelului.
În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare înlăuntrul palatului cetăţii, într-o biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, în care s-a refugiat pentru a fi ocrotită şi familia Vulgareilor şi preoţii slujitori. După asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a sfântului).
Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi, Filip şi Andrei, care au murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a făcut, stabilind că moaştele sfântului să rămână în neamul Vulgareilor; testamentul a fost făcut în 25 noiembrie 1571.
Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a hotărât să înconjoare cu ziduri hora, stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au mutat moaştele sfântului în biserica Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa (biserica lui Spinula). Şi în anul 1577 a fost construită biserica lui în hora.
Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega, un om iubitor de Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi spun localnicii, pentru că are deasupra un geam – n.n.), considerând că este necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul ţinut în braţele unui preot şi să se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.
Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele moaşte ale făcătorului de minuni Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în ce fel au venit de la Constantinopol şi e foarte posibil să fi fost aduse acestea (moaştele), precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui împărat, este nesigur; afară dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru care trebuie să se fi întâmplat înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr. – să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar fi vrut să le mute ei în Italia, dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în timpul căderii comune catolicii stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de stăpânirea catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost în Constantinopol.
Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu cel sfânt, pe care El o are faţă de Biserica Sa; căci l-a trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt preaminunat nu din alt motiv, ci ca să fie o graniţă înfricoşătoare, o nouă sabie de foc care să ţină departe de paradisul cel inteligibil pe papistaşii cei neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea vor să intre în propriile noastre biserici şi să ne transmită şi nouă din contaminările lor; precum i-au târât pe vitejii ciprioţi în mod tiranic în societatea lor cea contaminată, deja de peste două sute de ani, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi precum pe sărmanii cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa de mare, ci i-au obligat să meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo să fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă au îndurat-o din partea acelor cinstiţi şi calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei înrobiţi sub stăpânirea acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul lor propriu, pentru ca nu cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n. tr. - papistaşii) de către comunitatea lor (n. tr. – a ortodocşilor); şi adesea cu stăpânire tiranică construiesc altare în bisericile ortodocşilor; dumnezeiescul Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi, Răsăriteni şi Apuseni, în Kerkira nu i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să spunem mai bine pe aceia nu i-a lăsat să se unească cu noi în orice mod vor ei ; (I se cuvine) mulţumire bunului Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit pe noi de această durere în veci; fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască, pentru folosul nostru al tuturor, am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului Spiridon, cu consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de aceeaşi râvnă am alcătuit şi slujbă de biruinţă la această (minune) ca mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu mână puternică a distrus născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a doisprezecea a lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre ziua a 12-a s-a săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac cunoscut faptul că această sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută în ţinuturile papistaşilor; deci trebuie cântată în locurile pe care ei nu le stăpânesc, ci sunt libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu stabilind legi, ci povăţuindu-vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi folositor. Şi, deci, toţi cei care aveţi râvnă pentru ortodoxia cea primită de la Părinţi, împotriva catolicilor celor răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă şi de mulţumire pentru a ţine locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin voci puternice durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de bucurie, cântaţi-I cântare nouă, căci cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut Domnul spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi mândri; a Căruia este slava în veci. Amin.

(Nota editorului: Am ales să aşezăm prologul Sfântului Atanasie din Paros la sfârşitul relatării despre minunea Sfântului Spiridon, pentru a uşura lecturarea textului.)

Prolog

Tuturor cititorilor acestei cărticele,
fraţilor mei în Hristos şi fiilor adevăraţi
ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,
eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,
sănătate, pace şi mântuire veşnică…

În anul 1795, Theodorit, destructorul Bibliei canonice, dintr-o pricină oarecare mi-a scris. Cu acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui, Theodor, cel numit Mustatzas, a hotărât să tipărească operele Sfântului Grigorie Palama; eu i-am răspuns că operele Sfântului Grigorie Palama sunt gata de tipărit de altcineva şi am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la cele bune, am şi eu două lucrări, pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le trimit de îndată ce primesc asentimentul lui. Am primit răspuns că le primeşte cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an, adică în 1796, adică lucrarea „Judecata cerului” şi „Viaţa Sfântului Clement”, în scopul de a constitui amândouă un singur volum. Am primit imediat răspuns că le-au primit şi nu numai aşa pur şi simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt şi alte asemenea. Desigur am primit şi scrisoare separată de la Theodor însuşi, care începea exact cu aceste cuvinte: „Mai demult am primit scrisoarea şi vă mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta ne-am cunoscut; am citit ceea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le tipărim”; datorită mărimii lor, trec peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe care le păstrez pe toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit cu promisiunile lor foarte vii şi grase şi repetate, ce s-a întâmplat, ce au făcut? Iată ce s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796 până în anul 1804 (operele) au stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute, mi le-a trimis de la Muntele Athos bunul Theodorit, aşa precum i le-am trimis eu, adică scrise de mână, netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în faţa unei întâmplări neaşteptate) care sunt motivele pe care le-a invocat? Ele sunt acestea: mai întâi a scris că le-a uitat în Bogdania, când a plecat de acolo, în al doilea rând a scris că stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi nu i-au rămas bani ca să tipărească aceste cărţi (pentru „Apocalipsă” a avut bani şi i-au mai şi rămas); în al treilea rând i-a spus mitropolitului de Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin intermediul Prea Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să pună de acord aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care pentru mine sunt ireconciliabile, urmează şi această ciudăţenie: preaiubitul meu domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris acestui Theodorit să i le trimită lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să găsească o soluţie pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea să i le trimită şi aştepta să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi le-a declarat arhimandritul în martie acum doi ani) apoi, în loc să le trimită în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum am mai menţionat; iată cu ce oameni nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu aceste opere bune şi folositoare multora, deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost batjocorit şi înşelat de aceştia, cum n-a păţit-o nimeni de la altcineva vreodată de la astfel de oameni. Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit să fie tipărite pentru public de astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din bunăvoinţa lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de fraţi din Hios, pentru mântuirea lor sufletească şi a înaintaşilor lor. Se publică, deci, într-un singur volum, „Judecata cerului” şi „Viaţa misionarului Clement”, şi acesta, ca om integru, fiind o judecată a cerului, prin atitudinea şi mărturisirea lui minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl; căci sfinţenia lui este, fără îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a pecetluit şi i-a validat luptele şi cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia împotriva papistaşilor rău-credincioşi, precum puteţi vedea toate acestea citind sfânta lui viaţă.
Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de suflet, mai ales în aceste timpuri când indiferenţa respingătoare revarsă pretutindeni răceală de moarte în sufletele celor mai simpli.
Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei dumnezeieşti. Şi aceasta cu ajutorul, aşa cum am spus mai înainte, al dumnezeiescului Spiridon şi prin lucrarea foarte neobişnuită săvârşită în Constantinopol pentru Mântuitorul, primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă, rugaţi-vă şi pentru fraţii care, pentru folosul comun, au pus la dispoziţie cele necesare (n.n. – banii pentru tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria), fiind revăzută de părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu). Din volumul „Măreţia Ortodoxiei”, Editura Egumeniţa, 2009.

sursa: www.areopagul.blogspot.com

Conferinţă Danion Vasile la Torino

2009-10-07T06:39:00.000-07:00

PACATUL PORNOGRAFIEI

2009-09-30T03:11:00.000-07:00

O mare strategie psihologica a satanei pentru intinarea mintii, inimii, trupului si a intregii fiinte umane este pornografia. Acest pacat a luat proportii in ultimii ani, cum nu a fost de cand este omenirea. Imaginat ia are cea mai mare putere de penetrare asupra fiintei umane. O imagine, o fotografie cand o vezi t i se intipareste in minte si poate sa ne-o reaminteasca diavolul si peste zeci de ani de zile. Cand privesti mai ales la o fotografie pornografica sau la un film pornografic este cel mai nociv lucru pe care-1 poti face. Mai ales acei tineri care se spurca cu acele imagini, foarte greu si le vor putea alunga din minte sau poate chiar toata viata vor fi obsedati. Trebuie sa fim foarte atenti la ceea ce privim, la ceea ce inmagazinam in sufletul nostru prin imagina tie. Nu trebuie sa existe niciodata curiozitate. Acestea sunt momelile psihologice ale satanei. Diavolul vrea sa intineze toate mintile oamenilor de la cei mai tineri, pana la cei mai in varsta. Pornografia este cea mai distructiva arma a satanei. Se observa la multi oameni cum poarta la ei sau in mas ini asemenea spurcaciuni de fotografii. Cum de nu le este rusine de copii sau cum de nu se tem ca pot indobitoci pe copiii lor, dandu-le prilejul sa se strice foarte usor. Ne intrebam cum poate un om sa gandeasca pozitiv, sa aiba mintea la Dumnezeu, cand el tot timpul are in fata asemenea imagini murdare pornografice. Parca a luat diavolul mintile cu totul unor asemenea oameni! Nu trebuie sa ne mai mire in aceste situatii raul care este in lume. Feriti mintile curate ale copiilor! Nu le spurcati! Ajutati-va ajutand pe acesti copii!

Sursa: www.desprespovedanie.blogspot.com

Despre ÎNDRĂCIRE

2009-09-18T02:19:00.000-07:00

ÎNDRĂCIREA

1001. Îndrăcirea este o boală în primul rînd de natură spirituală dar care poate deveni şi trupească, adică psihofizică. Diavolul nu se poate atinge de om fără voia lui Dumnezeu şi numai în măsura în care i se îngăduie (Iov. 1,6-12; 2,2-8). El lucrează prin oamenii răi (Iov. 2, 9-10; III Reg. 22, 20-23; Ioan 4, 41). În Evanghelie se face deosebire între îndrăciţi, lunatici, epileptici (Matei 4,4,24). Diavolul se atinge de om în diferite forme; îi ia avutul care este prelungirea vieţii ca la Iov; îl loveşte cu boala vrajbei şi a duşmăniei (Jud. 9, 23; I Regi 16,14; 18-10), el răneşte trupeşte pe om ca pe Iov; se atinge de sănătatea sufletului ca la Saul. Adevărata îndrăcire se manifestă cînd diavolul răneşte şi trupul şi sufletul în proporţii diferite aşa cum se constată în Scriptură (I Cor. 21, 1; II Regi 24, 1; Zah. 3, 1-2; Matei 8, 26-32; 17, 14-18; Marcu 1 23-26; 7, 25-30; Luca 8, 27-32; 9,23-42; 11,14; 3,11-13; F. Ap. 16,16).
1002. Îndrăcirea are mai multe înfăţişări şi variate lucrări. Diavolul poate să insulte oricărui om gînduri rele şi să-l pună în situaţie de a păcătui (Fac. 3, 1-7; Matei 4, 7-12; II Cor. 11, 3-4; Efes. 4, 14; 6, 6-12; II Petru 3,17). Omul care se învoieşte cu păcatul şi-l cultivă cu ştiinţa şi cu voinţa, contrar legilor Domnului, ajunge să i se stăpînească mintea şi faptele pînă la pierzare ca şi vrăjitorii (Iov. 8,
44; Ex. 7, 22; F. Ap. l, 10; I Tim. 3, 7). Omul care ajunge să fie posedat de diavolul, sub diferite forme huleşte pe Dumnezeu şi cele sfinte (Marcu I, 23-27; Luca 8, 27-37), care nu poate fi primit la nici-o taină a Bisericii (Cartag. 18; Timotei 2, 3-13) decît la rugăciunile Sfîntului Vasile (Luca 11, 24-26; Marcu 9,17-29). Sînt cazuri de slobozire a ispitei diavolului, orînduite de providenţă ca să preîntâmpine alte păcate mai mari, iar omul rămîne mai mult sau mai puţin evlavios (Luca 19,14- 23; 13,16; II Cor. 12, 7; Tim. canon 2, 3, 4,15).
1003. Biserica osîndeşte pe cei ce se prefac că sînt îndrăciţi (VI ec. 60). Pentru vindecarea îndrăciţilor, pe lîngă rugăciunile Bisericii se recomandă şi doctorii trupeşti căci şi ele sînt de la Dumnezeu. Cel ce se vindecă poate fi chiar hirotonit (Apost. 79) prin asemănarea cu Măria Magdalena din care s-a scos şapte draci (Marcu 16, 9; Luca 8, 2-3).

sursa: www.dictionarortodox.blogspot.com

Adevărul despre Masonerie

2009-09-14T04:31:00.000-07:00

Recent în întinsurile fără de margini ale internetului, am găsit o pagină, pe care v-o propun spre lectură şi frăţiilor voastre. Al vostru frate şi slujitor al Lui Hristos, pr. Gheorghe Cazacu.

Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui!

Lucrarea „Francmasoneria între mit şi realitate, Poziţia Bisericii Ortodoxe în legătură cu francmasoneria” am conceput-o ca o notă informativă de mare folos, adresată tuturor creştinilor ortodocşi în legătură cu marele pericol, care vine asupra Bisericii Ortodoxe, din partea forţelor malefice ale francmasoneriei mondiale.

Deşi o mare parte dintre prieteni şi cunoscuţi m-au atenţionat în repetate rânduri să renunţ la scrierea acestei lucrări în favoarea unei alte teme, totuşi nici o secundă nu am renunţat să scriu, ci dimpotrivă cu rugăciunile Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundiei, a Sf. Marcul Eugenicul , a Sf. Ierarh Nicolae Făcătorul de Minuni, a Sfinţilor Sfinţiţilor trei ierarhi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, a Sf. Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, am reuşit să încheg această lucrare, despre diabolica caracatiţă - francmasoneria şi pericolul cel mare, care vine din partea acestor „zidari liberi”, slujitori a lui satan, care de secole sapă cu mare vicleşug la temelia Bisericii lui Hristos.

Dă-mi Doamne să pun început bun...

Lucrarea întreagă o puteţi găsi pe www.despremasonerie.blogspot.com

Orarul acatistelor, luna Septembrie 2009

2009-09-12T05:55:00.001-07:00

Fraţilor, ţin să vă aduc la cunoştinţă, că pe parcursul lunii Septembrie, vom citi regulat următoarele acatiste :

Luni
Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei

Miercuri
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos

Joi
Acatistul Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Sâmbăta
Acatistul Sfântului Duh

"Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen : Ce să fac cu aceste tulburări care nu-mi dau pace? Bătrânul îi zice : Pentru fiecare necaz să plangem în faţa bunatăţii lui Dumnezeu, până când se va Milostivi de noi."

Doritorii de a fi pomeniţi la acatist, sunt rugaţi să lase un mesaj la adresa cazacu152001@yahoo.it

Al frăţiilor voastre smerit (ne) rugător pr. Gheorghe Cazacu, Verona, Italia.

Fratele Suferinţei în Slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor (Film II)

2009-08-31T02:10:00.000-07:00

AJUTOR UMANITAR -CANCERUL A DESFIGURAT-O PE IONELA

2009-08-20T01:48:00.000-07:00

Ionela Linte e profesoară de Limba şi literatura română. Are 28 de ani şi n-a apucat să îşi împărtăşească dragostea pentru carte cu elevii decât trei ani. Apoi, o boală cumplită i-a răpit, literalmente, viaţa. I-a furat auzul la o ureche şi a desfigurat-o.

Priviţi ca să înţelegeţi, dincolo de cuvintele mele, prin ce trece această tânără

În urmă cu opt ani, Ionela era în facultate. Totul a început cu o durere la maxilarul drept, “ca de măsea”, îşi aminteşte tânăra. Apoi, osul a început să se umfle şi să se deformeze. “Am ajuns la medic, pentru o radiografie.

Mi s-a recomandat să mă operez cât mai repede”, spune Ionela.Medicul de la Spitalul Judeţean din Alexandria, care i-a făcut intervenţia chirurgicală, a fost uimit. “A spus: «Nu am mai văzut aşa ceva în viaţa mea!»”, povesteşte femeia. Ionela a fost diagnosticată cu “osteosarcom mandibular dreapta”. Un cancer osos care, de obicei, se manifestă la nivelul oaselor lungi ale corpului. Localizarea în mandibulă, spun specialiştii, este destul de rară şi foarte agresivă.

OPT ANI DE CHIN

După prima operaţie, Ionela a început imediat chimioterapia. Cancerul a fost însă mai puternic şi tumoarea a recidivat. “În ultimii şapte ani am făcut patru operaţii, 11 serii de citostatice, 21 de şedinţe de cobaltoterapie, 30 de şedinţe de protonoterapie în Rusia şi am încercat diferite terapii naturiste. Degeaba.

Tumoarea mea se încăpăţânează să fie din ce în ce mai agresivă”, spune cu tristeţe în glas tânăra profesoară. În ciuda chinului cumplit prin care a trecut, Ionela a reuşit totuşi să-şi termine facultatea, să facă un Masterat şi să facă ceea ce îi place cel mai mult – să predea. Timp de trei ani le-a insuflat dragostea de carte elevilor de la un grup şcolar din Bucureşti.

TRANSFORMAREA

În lupta cu cancerul, medicii din România au depus armele. I-au spus Ionelei că, deşi tumoarea revenise, parcă mai agresivă, în ţară nu se mai poate face nimic. În răstimp de doi ani, boala a făcut-o pe tânără de nerecunoscut.“De când a început să crească fără oprire nu mai pot ieşi din casă. Acum sunt un om cu două feţe – partea stângă şi cea dreaptă. Şi nu îndrăznesc să ies pe stradă, pentru că privirile oamenilor sunt… foarte directe şi… iscoditoare… atunci când mă zăresc…”, explică Ionela, cu ochii în pământ.

Aspectul neplăcut al înfăţişării ei şi reacţia oamenilor de pe stradă sunt însă cele mai mici dintre problemele cu care se confruntă acum. Tumoarea gigantică ce îi acoperă partea dreaptă din chip i-a diminuat capacitatea de a respira, i-a furat complet auzul la urechea dreaptă şi e pe cale să facă acelaşi lucru cu vederea la ochiul drept. “În plus, abia mai pot deschide gura şi, de luni în şir, mă hrănesc cu lichide, iar durerile au devenit insuportabile. Nu mă mai pot odihni aproape deloc din cauza lor”, spune Ionela.

PRIMA ŞANSĂ

“Îmi doresc cu ardoare să trăiesc!”, spune Ionela. Şi nu se dă bătută, deşi uneori se întreabă cât va mai rezista. Nu a încetat niciodată să spere că, undeva în lumea asta, cineva îi poate reda şansele la viaţă. A auzit într-o emisiune televizată despre noua metodă revoluţionară de radioterapie – cyberknife – care se face la Clinica Anadolu din Turcia. A luat legătura cu medicii de acolo, care i-au spus că pot trata orice fel de tumoarea. Zâmbetul revenise pe chipul Ionelei.

Când însă au văzut fotografiile şi documentele medicale ale tinerei, doctorii turci i-au spus că stadiul extrem de avansat în care se află cancerul nu le va permite să o ajute prea mult. “Mi-au explicat că tumoarea mea e prea mare pentru a putea fi distrusă prin radioterapie”, zice Ionela.Singurii care i-au oferit speranţa în aceste condiţii au fost medicii de la International Neuroscience Institute din Hanovra.

Echipa de neurochirurgi germani a decis că soluţia în cazul Ionelei o reprezintă o rezecţie şi o reconstrucţie de mandibulă. Intervenţia chirurgicală costă însă 100.000 de euro. “Mi-am depus un dosar pentru finanţarea operaţiei la Ministerul Sănătăţii, dar mi-au spus să mai aştept… Timpul lucrează însă în defavoarea mea. Medicii din Germania mă aşteaptă cât mai curând, pentru că tumoarea se măreşte pe zi ce trece”, spune Ionela.

ALATURI DE EA

Cu ajutorul cunoştinţelor, prietenilor şi al multor oameni cu suflet, Ionela a reuşit să strângă până acum aproape jumătate din suma necesară operaţiei. Mai are nevoie de 52.000 de euro.Dacă vreţi şi puteţi să o ajutaţi pe Ionela să redevină un om normal, faceţi o donaţie, cât de mică, într-unul dintre conturile deschise la BRD, sucursala Hurmuzachi, Sector 3, Bucureşti, pe numele Linte Ionela Antuaneta:

Cont RON: RO31BRDE441SV49728014410

Cont EURO: RO26BRDE441SV49729084410.

Pentru mai multe detalii, puteţi lua legătura cu Dorin Linte, soţul Ionelei, la telefon 0740.09.49.98.

Dăruiţi şi daţi mai departe!

CUVÂNT DESPRE POCAINTA SI FALSA POCAINTA

2009-08-17T04:22:00.001-07:00

“Faceti roade vrednice de pocainta”. (Matei 3,8)

Dorim în continuare sa zabovim asupra termenului “pocainta” pe care dorim sa-l lamurim în lumina Bisericii Ortodoxe. Vom pleca în dezbaterea sa de la cuvântul cainta. Fiecare dintre noi, când înfaptuim în viata noastra actiuni mai mult sau mai putin constiente, dupa unele ne simtim bine, iar dupa altele avem mustrari de constiinta, simtim ca am încalcat ceva, devenind nelinistiti si începem sa ne caim (sa ne para rau) de ceea ce am facut.

În orice act pe care îl savârsim în viata, daca ne simtim linistiti, este dupa Dumnezeu, iar daca nu ne simtim linistiti, ci avem mustrari de constiinta, producându-ne cainta, este de la opusul lui Dumnezeu, de la diavol si acest act trebuie evitat si depasit.

Aceasta cainta pe care o simtim în urma unui act, ne face sa credem ca am încalcat ceva, am calcat peste ceva divin care este în noi, am calcat porunca lui Dumnezeu si am facut un pacat.

O persoana, daca greseste de mai multe ori, simte la început mustrare de constiinta si cainta, însa daca nu se opreste si merge mai departe în greseli, la un moment dat, i se stinge simtirea, se departeaza divinul din el, cade în nesimtire spirituala, asa cum spune psalmistul: “Omul în cinste fiind n-a priceput si s-a alaturat dobitoacelor celor fara de minte”... (Ps. 48, 21)

Însa, o persoana care, chiar daca a gresit de mai multe ori, dar de fiecare data se caieste si plânge pentru ceea ce a facut, la un moment dat se opreste de a face acte necuviincioase, ce-i produc cainta si mustrare de constiinta, traieste de acum înainte într-o continua cainta. Acum, acea “cainta continua si staruitoare” se transforma în “pocainta”. Omul se pocaieste de tot ce a facut rau în viata, îsi da seama de greselile facute si încearca o contrabalansare a lor cu o viata nobila, cu o viata receptiva la chemarea la pocainta pe care ne-o face Dumnezeu.

Pocainta nu înseamna numai parasirea pacatelor, ci si o lucrare continua în virtuti, pentru contrabalansarea pacatelor si depasirea lor.

Pocainta nu înseamna aderarea la o secta, ca apoi sa se spuna: m-am mântuit. Pocainta nu are sfârsit, nu are hotar. Adevarata este acea pocainta care se afla într-un continuu progres pâna în clipa mortii.

Referitor la “pocainta”, putem cadea în doua extreme:

a) Se poate zice: “Ma pocaiesc la batrânete!”; În primul rând, nu stim daca ajungem la batrânete, putem în orice clipa sa ne stingem. În al doilea rând, aceleasi preocupari pe care le are omul la tinerete, le are si la batrânete. Este foarte greu sa te schimbi dintr-o data. Schimbarea trebuie sa o începem de atunci când ne dam seama ca trebuie sa facem o asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinerete decât la batrânete, pentru ca atunci, ori este slabita, ori nu o mai avem deloc.

Deci pocainta trebuie sa o primim în acel moment când suntem constienti de valoarea ei si trebuie sa cautam sa-i gasim adevarata valoare tot timpul.

b) A doua extrema, în care putem cadea, este ignorarea totala a pocaintei, zicând: Pocainta este pentru calugari sau preoti. Aici iarasi este o mare greseala, deoarece toti suntem oameni, toti avem aceleasi legi ale firii si toti suntem raspunzatori înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane. Nu exista om care sa nu greseasca, toti gresim (I Ioan 1, 8), însa, nu toti ne caim sau - mai mult - nu toti ne pocaim. Dupa cum în fiecare om exista slabiciunea de a gresi, tot asa exista în fiecare om puterea de îndreptare. Si sfintii au gresit. Unii au gresit putin, dar s-au pocait foarte mult. Altii au gresit mai mult, dar si pocainta lor a fost foarte mare, încât au reusit contrabalansarea si depasirea greselilor cu fapte bune si virtuti. Greselile le facem permanent cu gândul si cu toate simturile: cu vederea, cu auzul, cu pipaitul etc. si, deci, nimeni nu este scutit de a gresi.

Exemplele clasice de pocainta sunt sfintii, pe ei trebuie sa-i urmam, caci ne arata drumul clar spre Dumnezeu; nu trebuie sa bâjbâim singuri.

Falsa pocainta este atunci când cineva adera la o secta si începe sa se laude si sa se socoteasca “pocait” si “mântuit”. Sau atunci când cineva încearca sa faca un bine, respectiv sa posteasca mai mult, sa se roage mai mult etc. si în acelasi timp divulga si se lauda. Prin lauda si mândrie pierde tot. Adevarata pocainta este când omul înainteaza în bine stiind numai el, duhovnicul si Dumnezeu.

În Biserica noastra crestina ortodoxa deosebim trei feluri de pocainta:

a) pocainta ca “Taina” sau “Spovedania”, în care omul se pocaieste de ceea ce a facut, marturisindu-si pacatele preotului si acesta îl dezleaga de ele;

b) pocainta ca “virtute” poate sa fie de moment, însa poate sa fie si continua, în toata viata omului;

c) mai exista si pocainta ca stare continua. La pocainta ca stare continua au ajuns Sfintii lui Dumnezeu, carora toata viata le-a fost o urcare continua în virtute, datorita umilintei în dragostea lui Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: mila, dragoste, cainta din tot sufletul.“Mila voiesc, iar nu jertfa”. El vrea sa-I aducem ca jertfa inima noastra curata, înfrânta si smerita. Are nevoie sa ne modelam inima, sa devenim buni, iertatori, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocainta crestina, facuta nu din frica de pedeapsa, ci din frica de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea vesnica.

Credinta trebuie sa fie o traire personala, sa o primim de buna voie, aproape sa intre ea singura si sa lucreze în noi, nu sa ne fie impusa. Sau daca ne pocaim si facem câtiva pasi în bine, trebuie sa-i facem cât mai discret, sa nu observe aproapele nostru. Sa rugam deci pe bunul Dumnezeu sa ne dea tuturor pocainta cea adevarata în Duhul Sfânt. AMIN !

Fratele Suferinţei (Film I)

2009-07-20T02:40:00.000-07:00

DESPRE MÂNIE

2009-07-16T05:19:00.000-07:00

Fii bland si nu te mania, caci mania este rodul egoismului si al voii proprii, pe cand blandetea este roada unei inimi smerite si al taierii voii de sine. Cand cineva se manie, mintea sa isi pierde discernamantul, si, prin urmare, isi pierde echilibrul si este purtata in a rosti vorbe necuvenite.

Chiar daca Sfintii Parinti au asemanat toate patimile cu betia, au asemanat cu aceasta indeosebi mania, caci atunci cand cineva este beat, isi pierde demnitatea si se face de ras in fata tuturor - la fel se petrece cand o persoana irascibila isi iese din fire.

Domnul ne spune: "Invгюaюi-vг de la Mine, cг sunt blвnd єi smerit cu inima єi veюi gгsi odihnг sufletelor voastre" (Matei 11:29). Pentru a ne afla pacea constiintei, trebuie sa inabusim si sa starpim fiara maniei, al carei ascunzis este egoismul.

Cand cineva se intample sa te critice, fie cu dreptate, ori din lipsa de tact, controleaza-te, stapaneste-ti tulburarea dinlauntru, inchide-ti gura, si incepe sa rostesti rugaciunea launtrica, si dintr-o data vei vedea fiara ca se inabusa! Dar fiecare izbanda are trebuinta de lupta. Daca vrei sa-ti supui si sa starpesti patimile, invata sa iubesti smerenia si osandirea de sine. Doar asa pot fi patimile slabite si nimicite.

Cand esti cuprins de manie, trebuie sa realizezi ca tu esti cel ce o hraneste, doar spre a o afla, data viitoare, mai puternica. Dar, daca atunci cand se ridica, o inabusi asa cum am spus mai sus, atunci vei constientiza ca o infometezi, asa incat data viitoare cand se va ridica, va fi mai slaba, iar data urmatoare si mai slaba, si, putin cate putin, te vei tamadui de mania ta.

extras din: Sfaturi din Sfantul Munte, Parintele Efrem Athonitul.
traducere de R.H.

PĂCATUL AVORTULUI

2009-07-08T01:32:00.000-07:00

Pentru ce se căsătoresc oamenii? Pentru a îndeplini trei scopuri: să înmultească neamul omenesc, să se ajute reciproc, să stârpeascâ patimile desfrânării. Deci doi tineri când se căsătoresc, dacă încalcă unul din cele trei scopuri, fac un mare păcat. Unul din cele trei scopuri care se încalcă foarte des este cel al înmultirii oamenilor, al procreării. Nu lasă mersul normal al vietii, ci îsi programează câti copii să facă, după bunul lor plac. Lasă un copil sau doi să se nască si restul îi aruncă la canal. Cea mai oribilă crimă este avortul, când mama îsi omoară propriul copil. Nici animalele nu fac asa ceva, dimpotrivă nasc câti pui le dă Dumnezeu si îi iubesc foarte mult. Toate păcatele se pot ierta, spun Sfintii Părinti, dar păcatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu pretul unor osteneli, nevointe, al unei pocăinte care pot dura viata întreagă. Sângele acelui prunc nevinovat strigă din pământ. Acei prunci avortati plâng înaintea lui Dumnezeu si cer răzbunarea sângelui vărsat de mamă. Cel mai mare bine pe care-1 poti face în viată, ca om căsătorit, este să dai viată mai departe. Oricât ai posti, oricât te-ai ruga, oricât ai da de pomană, oricâtă nevointă ai face în viată, nu este mai mare lucru ca atunci când dai viată unui om. Toti Sfintii din ceruri cu toti îngerii si întregul cer se bucură când se naste un copil. Singură mama poate să facă o asemenea minune, ea este singurul laborator ce poate da nastere unei fiinte umane. Dacă refuză a da nastere, a da viată, refuză ea însăsi a avea viată vesnică. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifică faptul că nu nasc copii mai multi datorită contextului în care trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească si să-i crească. Insă aceasta este o mare cursă pe care le-o întinde satana. Trebuie să fim constienti că Dumnezeu niciodată nu va da voie să se nască un copil fară a avea asigurată bucătica lui de pâine. Este un mers firesc si natural al lucrurilor să se întâmple asa. Atunci când nu avem credintă în Dumnezeu se produce nefirescul, nenaturalul. Atunci când cineva avortează nu are credintă în Bunul Dumnezeu, în faptul că El este deasupra si va ocroti acel copil; lipsind credinta în Dumnezeu se ajunge la păcatul pruncuciderii, adică al avortului.

Extras din "SFÂNTA TAINA A SPOVEDANIEI PE ÎNTELESUL TUTUROR" - de PROTOS. IOACHIM PÂRVULESCU (Mânastirea Lainici)

Mă iubeşti?

2009-06-26T11:17:00.000-07:00

La Moaştele Sf. Ierarh Nicolae din Mira Lichiei, la Bari

2009-06-12T09:25:00.000-07:00

Nu exista crestin sau crestina care sa nu fi auzit de acest mare sfant.

Poate ca ati auzit ca acest mare Ierarh care era cunoscut pentru blandetea si smerenia lui, Cand Sfantul Sinod s-a adunat la unul din cele 7 sinoade ecumenice ca sa combata ereziile, si autnci cand Ereticul Arie a indraznit sa spuna erezii la adresa credintei ortodoxe. Sf. Nicolae s-a dus si i-a dat doua palme lui Arie de fata cu tot sinodul.
Si am sa va povestesc o intamplare adevarata.
Nu stiu cati dintre voi stiti ca moastele Sfântului Nicolae se afla in orasul Bari din sudul Italiei.
Acolo, in acea biserica, imediat dupa marea schisma din 1054 au inceput sa slujeasca preoti catolici. Si moastele care pana atunci izvorau mir, cand catolicii au inceput sa slujeasca in acea biserica moastele au incetat sa mai izvorasca mir.
Catolicii nedumeriti de aceasta intamplare s-au gandit sa aduca preoti ortodocsi ca sa vada daca nu cumva aceasta este cauza pentru care moastele sfantului nu mai izvorau mir. Si imediat dupa ce au adus preoti ortodocsi moastele au inceput sa izvorasca iar mir. Iar dupa aceea au venit iar preoti catolici sa slujeasca in biserica, iar moastele nu au mai izvorat mir . Dupa ceea iar au adus preoti ortodocsi, apoi si mostele au inceput sa izvorasca mir, si tot asa.
Si de aceea in ziua de astazi acolo in Biserica din Bari unde se afla moastele Sf. Nicolae slujesc preoti ortodocsi, pentru ca sf. Nicolae nu suporta ca la Sfintele lui moaste sa slujeasca preoti catolici. Si mai zic unii, auzi domne, ca si alte credinte ar fi mantuitoare, cata erezie.
Acelasi lucru se intampla si Cu sf. lumina de la Ierusalim care se coboara din cer numai daca in biserica sfantului Mormant de Invierea Mantuitorului, slujesc preoti ortodocsi. Cei care au fost la Ierusalim stiu ca aceasta lumina timp de cateva minute nu arde si iti poti da cu ea chiar si pe fata, dar dupa aceea devine materiala.
Ar mai fi de spus multe asemenea intamplari. Dar cine are cu adevarat credinta si cugeta sincer isi poate da seama cu usurinta cercetand, care este adevarata credinta.
Iar cei necredinciosi chiar si minui de ar vedea ei tot necredinciosi raman.
Si zice psalmistul: SI OMUL IN CINSTE FIIND, N-A PRICEPUT CI ASEMANATU-SA DOBITOCELOR CELOR FARA DE MINTE

Părintele diacon Gheorghe Cazacu, Bari, Italia

Despre RUGACIUNEA INIMII

2009-06-04T07:38:00.000-07:00

Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.

Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.

Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.

Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.

Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.

In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.

Din „Arta rugaciunii – o antologie ortodoxa”, de egumenul Hariton al Valaamului
Parintele schimonah Agapie de la Valaam

Bucurăte Nicolae Mare Sfinte

2009-05-29T10:35:00.000-07:00

Fraţi creştini doresc să vă aduc la cunoştinţă, că am fost transferat cu misiunea din Verona în oraşul Bari la moaştele Sf. Irh. Nicolae Mare făcător de Minuni.
Dar, vă rog să nu vă întristaţi, cu mijlocirea Sf. Nicolae, în rugăciunile mele şi pe internet voi fi mereu alături de voi!

Dumnezeu să ne miluească şi să ne întărească pe toţi!
HRISTOS A ÎNĂLŢAT!

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI - Părintele Cleopa

2009-05-27T06:36:00.001-07:00

Iubiţi credincioşi,
Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos are un brâu; un brâu falnic, cu care se încinge în fiecare an. Brâul aceasta poartă pe dânsul douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători cu praznice împărăteşti.
Brâul acesta cu un capăt ajunge la Buna Vestire şi cu celălalt ajunge până acum, până în ziua de azi, la Înălţarea Domnului.
Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt: Buna Vestire, Naşterea Mântuitorului, Botezul, Întâmpinarea, Răstignirea, Învierea şi celelalte toate.
Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc David în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.
Dar şi dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Şi acest Iisus Care S-a pogorât până la temeliile cele mai de jos ale pământului (adică până la iad), Acesta este Care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta măririi, întru cele înalte”. Deci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a suit în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu ştie numărul cerurilor; unii au spus că-s şapte, alţii că-s nouă. Dar Scriptura nu ne arată. Nenumărate sunt cerurile şi nemăsurat este Dumnezeu cu vechimea, cu puterea, cu înţelepciunea şi cu toate. Aşadar Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit mai presus de toate cerurile.
Însă pentru ce S-a înălţat Domnul? Pentru care pricină S-a înălţat? Aţi auzit cântându-se aseară, în stihurile de la strană: „Şi S-a suit Mântuitorul în ceruri, ca să ne trimită nouă pe Prea Sfântul Duh” (vezi Marcu 16, 19; Efeseni 4, 10).
Deci prima pricină pentru care S-a înălţat Domnul de la pământ la cer este ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt. Aşa a spus şi El în dumnezeiasca Evanghelie: „Trebuie să Mă duc Eu, că de nu Mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 14, 26; 15, 26).
A doua pricină pentru care S-a înălţat Mântuitorul la cer este pentru ca să plinească rânduiala cea pentru noi. Auziţi ce scrie la condacul acestui prealuminat praznic: „plinind rânduiala cea pentru noi” (se face-n cer şi pe pământ) şi toate celelalte (vezi condacul praznicului).
Care-i rânduiala aceasta? Iată care: Dumnezeu Tatăl a trimis pe Mântuitorul în lume, căci zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan: „Aşa a iubit Dumnezeul lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său l-a trimis” pentru răscumpărarea ei. Şi l-a trimis nu numai aşa, ca să vie şi să se ducă, ci cu o misiune mare pentru cer şi pentru pământ.
Şi această misiune s-a împlinit astăzi.
A venit Cuvântul lui Dumnezeu sau S-a întrupat. Căci zice: „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14).
S-a întrupat, s-a născut, s-a botezat, a petrecut în taină 30 de ani, iar trei ani şi jumătate a predicat Evanghelia. După aceea a primit înfricoşatele şi preamântuitoarele patimi, pentru noi păcătoşii şi pentru a noastră mântuire. Căci a spus Isaia mai înainte: „Şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Pentru vindecarea noastră a trebuit să sufere El răni şi cu rana Lui să vindece rănile noastre cele sufleteşti. Şi după aceea a înviat din morţi, a biruit moartea prin moartea Sa, iar acum biruinţa Lui se desăvârşeşte prin Înălţarea la Cer.
Deci, astăzi s-a împlinit rânduiala cea pentru noi, adică misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvântul lui Dumnezeu de la Tatăl Său; să vie, să se nască, să trăiască împreună cu noi, să sufere şi să învie pentru noi şi să Se înalţe la cer, de unde S-a coborât. Aceasta e rânduiala pe care a plinit-o Iisus Hristos.
Astăzi, în ziua de Înălţare, Hristos împlineşte deci toată rânduiala cea pentru noi. A împlinit tot ce-a fost scris pentru Dânsul în sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu.
A treia pricină pentru care S-a înălţat Iisus Hristos este ca să ne înalţe pe noi de pe pământ la cer, din iad la rai, din moarte la viaţă. Asta-i ultima pricină. Că a spus în dumnezeiasca sa Evanghelie: „Şi când Mă voi înălţa, pe toţi vă voi trage la Mine” (Ioan 15, 5). Dar cum se înalţă oamenii la cer? Cum îi trage Iisus în fiecare minut?
Aţi auzit aseară, la ultima paremie, ce a spus proorocul Isaia? „Dintre vii Te-ai pogorât la ei şi Te-ai înălţat ca să înalţi pe toţi fiii întru toate zilele veacului” (Isaia 42, 6).
Ai auzit pentru ce S-a pogorât Iisus Hristos? Pentru dragoste.
Ai auzit pentru ce s-a înălţat? Ca să înalţe pe toţi fiii omeneşti, nu într-o zi, nu în două, nu într-un an, nu într-o sută de ani, nu într-o mie sau zece mii de ani, ci „întru toate zilele veacului”, adică cât va fi lumea.
Dar cum se înalţă oamenii la cer? Prin darul Sfântului Duh, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Când este omul în păcat de moarte şi este călduţ, ştiţi unde este cu sufletul? În iad. E mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad. Dar prin pocăinţă adevărată şi prin darul Sfântului Duh, care dezleagă prin mâna duhovnicului păcatele, se ridică din iad în rai, se ridică din moarte în viaţă, şi din om păcătos ce era, asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii. Şi nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cât este cu putinţă. Căci auzi ce zice proorocul: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Dar voi ca nişte oameni muriţi (adică prin păcat) şi ca nişte boieri (adică asemenea unor draci) cădeţi” (Psalmii 81, 6).
De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie, sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace. Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor ”(Psalmii 48, 12, 21). Deci din oameni ne facem dobitoace şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa Îl huleşte. Deci iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dracii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi mereu ne ridică. Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului. Deci de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea adevărată.
Dar înălţarea aceasta a omului din iad şi din rânduiala dobitoacelor, şi din rânduiala păgânilor şi a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum.
Aşa ne învaţă dumnezeieştii Părinţi. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.
Care sunt treptele acelea, ne arată dumnezeieştii Părinţi. Treptele urcuşului duhovnicesc sunt trei. Care? Aţi auzit în Scriptură la Levitic (22, 1-17), unde se vorbeşte de sâmbătă, de sâmbete şi de sâmbetele sâmbetelor; şi iarăşi: de seceriş, de secerişuri şi de secerişul sufletului raţional; şi iarăşi de tăierea-împrejur, de tăierea tăierii-împrejur şi de tăierea inimii în duh, cum zice marele apostol Pavel (Romani 2, 29).
Acestea arată tainic în legea veche şi în cea nouă urcuşul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, arată urcuşul, sau cum se înalţă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a şasea, a şaptea şi a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplaţia naturală în duh şi teologia mistică, adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, cap. 37, 38, 39 – p.136).
Dar ce este sâmbăta sufletului raţional? Sâmbăta în legea veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având conştiinţa pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos şi se ridică din păcat şi se înalţă puţin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârşire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să ştii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului raţional care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.
Să vă dau o pildă. Un om a fost beţiv, a fost desfrânat, a fost ucigaş, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine ştie ce a făcut săracul în viaţă, că toţi suntem păcătoşi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curăţit şi s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul beţiei să pună înfrânare, în locul lăcomiei de pântece – postul, în locul iubirii de argint şi zgârceniei – milostenia, în locul desfrânării – curăţenia, în locul somnului mult – privegherea. Şi a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârşise mai înainte. El se află acum pe treapta întâi a urcuşului duhovnicesc, dar de-abia cu faptele, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: „Sâmbăta sufletului raţional este nepătimirea sufletului raţional care prin făptuire a lepădat de-abia semnele păcatului”. N-a spus rădăcinile, ci semnele. Acest om care se sileşte să facă fapte bune în locul celor rele şi pune început bun de faptă numai cu lucrarea din afară, de-abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său raţional. El află o oarecare mângâiere, dar încă e chinuit de gânduri, încă păcătuieşte cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Şi lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupeşti, cele cu lucrul, ţine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, ţine până la moarte.
Şi despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul Maxim: „Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Şi se tâlcuieşte aşa: slobozenia sufletului raţional, care îşi retrage mintea sa din simţire, părăsind lucrarea după firea simţurilor prin contemplaţia naturală în duh, adică prin cugetarea la Dumnezeu din zidiri, prin raţiunile lucrurilor”.
Cum se întâmplă asta? Noi, păcătoşii, în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului, fie al făţărniciei, fie al vicleniei, fie al desfrânării, al zavistiei, al urii, al mândriei, al iubirii de slavă, al răutăţii, al mâniei, al răpirii şi nu ştiu mai care din patimile sufleteşti. Unele sunt care se văd, altele care nu se văd, dar sunt mai rele şi mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe curvă, nici pe vameşi sau curvari, pe cei ce făcuseră păcate trupeşti. Oare aţi auzit în Evanghelie: „Vai de tine, curvo!”? „Vai de tine, tâlharule!”? „Vai de tine, vameşule, că eşti păcătos şi faci nedreptate!”? Nu! Ci a zis: Vai vouă făţarnicilor, vai vouă fariseilor, vai vouă cărturarilor nebuni şi orbi! Şi cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care priveşte în sufletul nostru. „De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii lui sunt mai luminoşi decât soarele”. El era Dumnezeu şi poporul de jos Îl iubea, că simţea puterea Dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Unul ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar şi El, văzând credinţa sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El pe munte, şi pe jos, flămânzi, când a înmulţit pâinile în pustie (vezi Matei 17, 19-23; 23, 16).
Căci a zis: „Milă Îmi este de popor, că sunt ca oile care n-au păstor”, risipite. Dar pe cei dintre mari, pe cărturari, pe farisei şi pe saduchei îi mustra, căci vedea într-înşii toate vicleniile şi făţărniciile lor. La curve, la tâlhari, la vameşi, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei şi căinţa, umilinţa şi hotărârea de îndreptare. Iar pe cărturari şi farisei, la care vedea patimi grele sufleteşti, ca ura, zavistia, făţărnicia, pizma, viclenia şi altele, care sunt mai grele ca patimile cele trupeşti, pururea îi mustra şi le zicea: „Vai vouă!”, ca un Dumnezeu Care cunoaşte inimile.
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele şi mai rele decât cele cu trupul.
Am ajuns deci la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc. Auzi în ce constă această treaptă: „Sâmbetele însemnează slobozenia sufletului raţional care a părăsit chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor prin contemplaţia naturală în duh”. Aceasta este treapta a doua pentru suflet. Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin ea se ajunge la contemplaţia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteşte. Când vede o fiinţă frumoasă, se mută cu mintea şi zice: dacă fiinţa aceasta e frumoasă, dar un înger cât este de frumos? Dar Heruvimii, dar Serafimii, dar Cel ce i-a făcut pe dânşii? Îşi mută mintea de la frumuseţea cea de aici la frumuseţea cea din ceruri şi, în loc să se smintească, se foloseşte. Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea şi sufletul. Pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseşte. Căci zice: dacă oamenii pot să cânte din fluier şi din trâmbiţe şi din organe aşa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri, cum cântă îngerii, ce dănţuire este acolo? Căci se spune astăzi: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalmii 46, 5). Când puterile cereşti L-au văzut pe Mântuitorul Care ridica porţile cele de sus, toţi îngerii trâmbiţau, toţi cântau şi în glas de sunet mare şi în mare cântare S-a suit Hristos şi a ridicat – n-a deschis – porţile cerului. Le-a ridicat pentru toate veacurile. Şi dumnezeiescul Ioan-Gură-de-Aur zice: „Vezi că nu le-a deschis, ci le-a ridicat de tot?”.
Prin urmare, cel ce a ajuns la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc aşa cugetă când aude o cântare lumească sau un om cântând, sau o femeie, sau o trâmbiţă, sau un fluier. Iar când vede soarele, cugetă aşa: „Dacă aici soarele luminează aşa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele Dreptăţii?” (Filocalia, vol. II, p. 136).
Astfel, omul, pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, prin contemplaţia naturală în duh, adică privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite şi nevăzute, căpătând slobozenie din ispite, cum spune dumnezeiescul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ la cântările cele din cer şi zice cu mintea sa: „Dacă oamenii aceştia de ţărână ştiu să cânte aşa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în Cer?”. Tot aşa şi de va mirosi ceva frumos, se gândeşte la mireasma florilor raiului; şi aşa mută cu mintea şi celelalte simţiri, prefăcând prin contemplaţie toate cele auzite – sau văzute, sau gustate, sau mirosite, sau pipăite – în cugetări duhovniceşti.
Iar treapta a treia a urcuşului, adică a înălţării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeşte în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păşit pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc nu mai are nevoie de trepte, nu mai are nevoie să vadă frumuseţea cea de aici ca să se suie cu mintea la frumuseţea cea de sus, sau să audă o cântare de aici ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos de aici ca să gândească la mireasma raiului. Cel care a ajuns cu darul lui Iisus Hristos pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc a devenit un Dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică el are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieşte Hristos, cum grăia Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Romani 5, 16), sau cum spune în altă parte: „Aşadar – noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 3, 15; Galateni 4, 6). Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos şi Hristos trăia într-însul, şi deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos. Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcuşului duhovnicesc – de care foarte puţini şi foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre –, este fiul lui Dumnezeul după dar. Acesta a ajuns ziua a opta, cum zice dumnezeiescul Maxim: „Ziua a opta după Scripturi este egală cu treapta a treia a urcuşului duhovnicesc”. Ea se numeşte şi sâmbăta sâmbetelor, nu se mai cheamă slobozenia sufletului, sau nepătimirea de pe treptele cele mai de jos. Sâmbetele sâmbetelor se numesc: „odihna duhovnicească a sufletului raţional care părăseşte chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor şi-şi întoarce mintea sa chiar şi de la cugetările cele mai duhovniceşti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care o leagă cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei”. Acela nu mai ştie nimic decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge la Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu mă mai tem de Dumnezeu”. Şi l-a întrebat unul: Dar de ce ? „Pentru că-L iubesc”. Simţind dragostea lui Iisus în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. De ce? Pentru că trăia în Hristos şi Hristos în el, şi astfel era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Aşa e omul care s-a înălţat cu sufletul său pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc.
Fraţii mei, sunt lucruri cam grele pentru dumneavoastră, cei de la ţară. Călugării le înţeleg mai bine. Dar ne întoarcem la o povestire uşoară, ca să vă folosim pe toţi. Oare dacă Mântuitorul S-a înălţat la cer, au fost şi sfinţi care s-au înălţat? Da. Dumnezeiasca Scriptură ne spune de Enoh, că s-a răpit şi nu s-a mai aflat, dar nu se ştie dacă chiar în cer. Ilie nu s-a înălţat nici el chiar la cer. Dar unde? S-a înălţat „ca la cer”, deci cam spre cer. În hronografe şi alte cărţi se păstrează o istorie despre unul din sfinţii care s-au înălţat la cer. Ştiţi cine? A fost fiul lui Adam, Set. Istoria sfântă spune că Set a fost foarte iubit de Dumnezeu. Pe acest fiu i l-a dat Dumnezeu lui Adam în locul lui Abel care a fost ucis de fratele său, Cain. Şi acest fiu a fost blagoslovit cu mari daruri de la Dumnezeu, că a fost plăcut lui Dumnezeu. Şi spune o istorie sfântă că acest Set s-a răpit la cer. Dar pentru ce? Ca să înveţe astronomia de la îngeri. De aceea, bine a zis Marele Vasile că: „mult vestita astronomie, pentru cel credincios, e o a doua teologie”. Pentru că precum auzim, astronomia îşi are originea de la Dumnezeu; căci chiar îngerii au învăţat pe om astronomia.
Se zice că Set a stat la cer 40 de zile şi 40 de nopţi şi a învăţat astronomia în cer, mişcarea astrelor cereşti, întunecarea soarelui, a lunii şi celelalte semne care se arată pe cer ca să le cunoască oamenii, când Dumnezeu e supărat, când vrea să schimbe vremea şi celelalte. Dar Sit, care a fost răpit, zice Scriptura şi istoria, sau când a fost dus la Dumnezeu, a uitat şi de foame şi de sete, ca şi Moise pe Muntele Sinai. Acesta a vorbit cu Dumnezeu şi a postit de două ori câte 40 de zile, numai în gândire de Dumnezeu stând, fără să mănînce şi să bea. Aşa a făcut şi Set. Fiindcă se afla în convorbire cu Dumnezeu şi îngerii îl învăţau semnele astrelor şi mişcările lumii şi celelalte, când s-a coborât la pământ, copiii nu-i mai ziceau tată. Dar cum? Dumnezeu! Aşa de tare strălucea faţa lui (vezi Hronograful lui Gheorghe Chedrenos).
Iar de Moise zice Scriptura că a primit pe Muntele Sinai atâta lumină de la Dumnezeu, care i-a dat tablele legii, încât fiii lui Israil nu puteau privi la el (Ieşirea 24, 17; 34, 29-30). De aceea îşi punea un văl pe faţă, căci îi strălucea faţa prea tare. Dar de Moise spune Scriptura că a fost numai pe Muntele Sinai, pe când de Set spune că a fost la cer.
Se zice că fiii lui Set de aceea se cheamă, în Scriptură, fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Cain fiii dracilor şi fiii oamenilor; pentru că au început să-i zică tatălui lor Dumnezeu. Atâta slavă şi frumuseţe şi podoabă a adus Set, când s-a pogorât de la Dumnezeu. Şi l-au întrebat fiii: „Tată, nu cumva te-ai făcut Dumnezeu?”. Iar el le-a răspuns: „Nu dragii mei, nu m-am făcut Dumnezeu. Eu sunt rob al lui Dumnezeu şi om stricăcios asemenea vouă, dar eu am fost acolo unde e Dumnezeu”. „Şi ce ţi-au spus, tată?”. „Iată ce mi-au spus: «Să păziţi legile lui Dumnezeu, învăţate de la Adam, pe care le-a primit de la Dumnezeu în conştiinţă, şi să băgaţi de seamă să nu vă căsătoriţi cu odrasle din neamul lui Cain, că este blestemat»”. Căci Scriptura spune că Dumnezeu a blestemat pe Cain. Dar ce mai spune Scriptura? Că s-au rănit fiii lui Set de frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au plăcut şi le-au luat în căsătorie. De aceea mânia lui Dumnezeu a venit asupra lor. Sit le-a spus: „Dragii tatii, să nu cumva să vă căsătoriţi cu urmaşe din neamul cel blestemat al lui Cain. Căci a spus Dumnezeu că atunci când vă veţi amesteca cu neamul acela, se vor naşte uriaşi şi va veni potopul pe faţa pământului şi va pierde pe tot poporul. Căci voi sunteţi neam sfânt, sunteţi ramură din rădăcină sfântă; să nu vă amestecaţi cu blestemaţii aceia de sălbatici!”.
Şi a trăit Set 812 ani. În timpul cât a trăit Set, fiii săi nu au călcat porunca lui Dumnezeu. Dar dacă a murit Set, copiii au zis unul către altul: „Ei! Tata a zis să nu iau cutare fată în căsătorie, dar el a murit, şi dacă mie îmi place, de ce să n-o iau? Că-i din neamul lui Cain?”. Şi au călcat porunca tatălui lor. Şi au început să-şi ia femei din neamul lui Cain.
Dar ce s-a întâmplat? Cum au început să-şi ia neveste din neamul lui Cain, se năşteau uriaşi. Aceştia creşteau de-o palmă în fiecare zi, creşteau mari ca chedrii Libanului, de 70-80 de stânjeni înălţime. Şi erau cei mai sluţi şi mai spurcaţi oameni de pe faţa pământului, cum spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, încât condeiul nu poate să descrie ce făceau aceia. Că mâncau şi pruncii pe care îi lepădau muierile lor, aşa de spurcaţi erau. Şi sute de ani i-a aşteptat Dumnezeu la pocăinţă, până ce a venit potopul. Împărăţia uriaşilor a fost înainte de potop şi a ţinut aproape 200 de ani. Şi dacă nu s-au îndreptat ei de fărădelegile lor, Dumnezeu a zis: „Nu va locui Duhul Meu întru aceşti oameni”. Şi a hotărât să-i piardă de pe faţa pământului.
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Astăzi nu s-a suit Set la cer. Cine S-a suit astăzi la Cer? Hristos, Cel ce a zidit toate cerurile, El S-a suit. Şi ce ne trimite El de acolo? Ce le-a spus El apostolilor? „Voi să staţi în Ierusalim până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Adică: Eu nu vă las sărmani, cum vi se pare vouă. Ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacului. Căci vă voi trimite vouă pe Mângâietorul, adică vă voi trimite altă faţă a Sfintei Treimi. Are să vină Duhul Sfânt, Mângâietorul. Şi când va veni Acela, are să vă deschidă vouă mintea, să înţelegeţi toate Scripturile. Şi vă va spune vouă toate, ca să înţelegeţi mai limpede tainele iconomiei în trup, sau pentru care pricină am venit Eu pe pământ şi am stat până azi, când Mă înalţ la cer. Căci apostolii şi evangheliştii, cât au stat cu Hristos, nu-l cunoşteau desăvârşit pe El. A zis el Petru că crede, dar mai târziu s-a lepădat, căci nu era sigur. Odată mergeau într-un sat al Samariei şi acolo nu i-a primit pe ei, fiindcă faţa Lui era îndreptată spre Ierusalim, iar apostolii au zis: „Doamne, voieşti să pogorâm foc din cer asupra acestora care n-au voit să ne primească, precum a făcut Ilie?”. Iar Mântuitorul le-a spus cu blândeţe: „Voi nu ştiţi al cui duh sunteţi…”. Ei nu ştiau că se află cu Dumnezeu şi vorbesc cu El, şi stau la masă cu El, şi umblă cu El. De aceea le zice: „Fiul Omului a venit să mântuiască şi să caute pe cel pierdut”. Altă dată, fiilor lui Zevedei li s-a năzărit să zică: „Dă-ne nouă să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta”. Altă dată, Petru se certa cu ceilalţi, care ar fi mai mare. Altă dată Filip cerea: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl!”. Iar Iisus îi spune: „De atâta vreme, Filipe, eşti cu Mine şi nu ai cunoscut că Tatăl este cu Mine şi Eu sunt cu Tatăl?”. Aţi văzut? Apostolii nu cunoşteau pe Stăpânul lor, nu cunoşteau pe Hristos, pe Mântuitorul lumii Care făcea atâtea minuni, şi învia morţii, şi înmulţea pâinile, şi gonea pe draci. Ei totuşi nu-L cunoşteau că-i Dumnezeu adevărat.
Cine le-a descoperit taina venirii pe pământ a lui Dumnezeu, a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Duhul Sfânt. Căci a zis Iisus: „Când va veni Acela, vă va spune vouă toate”.
Ştiţi cum a făcut Hristos? Cum ar veni un împărat mare, care-i cel mai vestit în toată lumea, şi şi-ar ascunde coroana, şi hlamida, şi toate semnele împărăteşti, şi s-ar duce să stea undeva la un ţăran, undeva la ţară. S-ar duce ca un om sărac şi acolo, neştiind nimeni cine-i, ar începe să-l batjocorească, să-l ocărască. Nu L-au ocărât evreii? Nu I-au spus că e samaritean, nu I-au spus că are drac şi că scoate dracii cu Belzebut?
După o vreme, însă, împăratul acela şi-ar aduce coroana, sceptrul şi hlamida şi le-ar spune: „Iată cine sunt eu; am stat la voi ca o slugă, dar eu sunt împărat peste tot pământul”. Câtă frică şi câtă căinţă şi câtă părere de rău n-ar avea oamenii aceia care l-au bătut pe împăratul, că a fost ca o slugă şi nu l-au cunoscut!
Aşa au păţit apostolii astăzi. Plângeau – zice – şi mâhnire mare era peste ei: „Acesta-i Dumnezeu, dar noi am umblat cu Dânsul şi I-am răspuns de multe ori obraznic, şi de multe ori n-am crezut în minunile Lui. De multe ori am vrut să facem altfel decât îi plăcea Lui”. Şi le părea rău apostolilor, fiindcă acum au cunoscut cu adevărat că El este Însuşi Dumnezeu.
Căci le spusese Mântuitorul: „Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Fiul Omului Care S-a pogorât din cer”. Căci numai El S-a suit la cer; ceilalţi, cum v-am mai spus, nu s-au suit la cer, ci „ca la cer”. Auzi ce spune David: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul să fie slava Ta” (Psalmii 107, 5).
Deci Iisus Hristos S-a suit astăzi mai presus de toate cerurile şi v-am arătat pricinile pentru care: întâi, pentru ca să ne trimită pe Duhul Sfânt; a doua, ca să plinească rânduiala cea pentru noi; şi a treia, ca să ne înalţe pe noi din moarte la viaţă, din iad la rai, din păcat la virtute. Să ne facă din oameni nu îngeri, ci dumnezei după dar. Deci omul, fiind după chipul şi asemănarea Lui, se înalţă cât îi este lui cu putinţă. Dacă crede şi se înalţă pe treptele urcuşului duhovnicesc, despre care v-am amintit, se face şi el un dumnezeu după dar, dar nu după fiinţă. Că auzi ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dumnezeu l-a pus pe om împărat peste tot pământul şi l-a făcut dumnezeu al celor făcute de Dumnezeu”.
Auzi? Omul e împărat al pământului şi Dumnezeu peste toate lucrurile lui Dumnezeu! Aşa a voit El să-l facă. Dar omul se amestecă cu dobitoacele, se face asemenea cu ele, se deprinde cu viaţa dobitocească şi se face mai rău decât dracul Şi aceasta-i căderea care ne coboară pe noi: păcatul. Iar ceea ce ne suie este darul lui Dumnezeu, care înalţă sufletele. Căci auzi ce spune proorocul Isaia: „Ca să înalţe pe fiii Lui întru toate zilele veacului”. Nu s-au înălţat numai Enoh şi Ilie, nu s-au înălţat numai patriarhii şi proorocii, ci o dată cu înălţarea lui Hristos, s-au înălţat toţi sfinţii şi toţi pe care i-a scos Hristos din iad. Dar nu în cer, ci în rai, căci în cer numai El a intrat. Iar după judecata viitoare, toţi vor intra în cer. Căci zice în Evanghelie: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor!”. N-a zis „a raiului”. Că se zice că unde a prisosit păcatul, sau unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit darul lui Iisus. A fost izgonit Adam din rai, dar venirea lui Hristos împotriva satanei mai multă fală dă neamului lui Adam. Nu-l mai aduce iar în rai; în rai stau toţi sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu numai până la judecata viitoare, iar după judecata cea de apoi nu mai duce Dumnezeu pe sfinţi în rai, ci în cer.
Deci, s-a izgonit omul din rai, dar dacă cu darul lui Hristos sporeşte şi se mântuieşte, locuinţa lui va fi în cer, în împărăţia cerului.
Aşa a prisosit darul lui Dumnezeu dat firii omeneşti. Şi se întreabă Sfântul Ioan Damaschin: Pentru ce? Pentru trup! De ce nu i-a miluit şi pe draci tot aşa? Că şi dracii au căzut din cer şi s-au făcut draci. Au căzut fără trup şi ce este pentru om moartea, aceea este pentru îngeri căderea. Îngerii după cădere nu se mai pot întoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocăinţă până la moarte, până la ultima suflare. Dacă se pocăieşte, îl primeşte Dumnezeu şi poate să-l facă din om asemenea cu dracii, înger şi dumnezeu după dar, să-l ridice în cer. Căci pentru neputinţa trupului S-a răstignit Dumnezeu şi a venit şi S-a îmbrăcat în trup, ca să ridice firea noastră nu până la îngeri, nu până la Heruvimi, ci până la dreapta Tatălui. Pe scaunul Dumnezeirii stă firea omenească, acolo unde este Iisus Hristos. Aceasta în ciuda satanei. Căci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am să îndumnezeiesc firea omenească şi am s-o ridic în cer, şi am să Mă îmbrac în firea lui şi am să stau pe scaun cu Tatăl, şi ai să vezi floarea aceasta, pe care ai stricat-o în rai şi ai corupt-o, că stă pe tronul Dumnezeirii! Acesta-i lucrul lui Dumnezeu şi răzbunarea Lui pentru pizma satanei.
Fraţii mei, când era Adam de 700 de ani, cum se spune în hronograf, ca om bătrân, căci a trăit 930 de ani, cum spune Scriptura, a adormit lângă un stejar. Şi dormind el acolo, a venit la el Arhanghelul Uriil. Căci şapte duhuri mari, şapte Arhangheli au comanda cetelor îngereşti: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Salatiil, Gudiil şi Uriil. N-am să vă spun tâlcuirea acestor şapte nume, dar vă spun pe a lui Uriil că se tâlcuieşte „foc şi lumină dumnezeiască”. Acest al şaptelea Arhanghel a venit deci când dormea Adam lângă un stejar, obosit. Şi când s-a trezit, s-a trezit cu îngerul la cap: „Adame! Ce faci?” (Adam nu se mai temea de îngeri, că a stat cu ei în rai). Acesta zise: „Doamne, mă odihnesc”. „Adame, ia ascultă, ştii ce are să păţească neamul tău?”. „Nu, Doamne, dar să-mi spui ce are să facă Dumnezeu cu neamul acesta al meu, fiindcă văd că tare s-a mai înrăit. Că am atâtea mii de nepoţi şi strănepoţi, şi s-au înrăit. Şi pe mine, Doamne, pentru un singur păcat m-ai dat afară din rai, dar ei că s-au făcut curvari şi beţivi şi răi şi s-a umplut lumea de ei, cu aceştia ce ai să faci? Căci ştiu că Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate să fie prieten cu cel păcătos şi spurcat, ca să-i ierte păcatele lui fără de pocăinţă. Căci ştiu că nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerului. Ce are să facă Dumnezeu cu neamul meu?”. Şi a zis Arhanghelul Uriil: „Iată, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun. Să ştii, Adame, că oamenii au să se înmulţească mult, şi din ce se vor înmulţi, vor fi tot mai răi. Şi are să trimită Dumnezeu două potopuri”. Şi a întrebat Adam: „Ce-i aceea, Doamne, potop?”. „Potop, Adame, înseamnă apă multă şi foc mult. Are să vie o apă care să acopere lumea şi are să vie un potop de foc care să ardă lumea”. „Dar – l-a întrebat Adam – când au să fie acestea?” (Hronograful lui Chedrinos). Şi i-a zis îngerul : „Culcă-te şi dormi şi te odihneşte, că voi veni în altă zi”. Şi s-a odihnit Adam, şi altă dată, când era odihnit, a venit Arhanghelul Uriil şi îi zise: „Adame, ce vrei să ştii?”. „Doamne, spune-mi când are să fie potopul şi care potop are să fie întâi, cel cu apă, sau cel cu foc?.” Şi i-a spus lui Uriil Arhanghelul: „Ia seama, Dumnezeu îţi spune aşa: fă un stâlp de piatră, de 45 de coţi înălţime. După ce vei face stâlpul acela de piatră, să pui deasupra lui un vas cu apă, iar la rădăcina lui să faci un foc mare. După ce vei termina lucrarea aceasta, are să vie somn peste tine. Şi dacă ai să dormi, când te vei trezi, ia seama: dacă focul s-a atins de piatră şi va mistui stâlpul de piatră, focul va veni întâi. Iar dacă vasul cu apă se va vărsa şi va stinge focul, să ştii că apa vine întâi”. Şi a întrebat Adam pe Uriil: „Doamne, dar alte semne nu mai sunt?”. Uriil mai zise: „Mai sunt şi altele. Ia seama că înainte de a veni potopul cel cu apă, oamenii vor bea apă fără saţ, şi ziua, şi noaptea, apoi înainte de cel cu foc vor scoate fum”.
Şi a zidit Adam stâlpul acela de care a vorbit Arhanghelul Uriil. L-a zidit de 45 coţi înălţime. Şi le-a spus fiilor şi nepoţilor lui: „Poruncă a venit de sus să facem stâlp mare şi deasupra lui să punem un vas cu apă, iar la rădăcină să punem foc, că ne va arăta nouă care potop vine întâi: cel cu apă sau cel cu foc”. Şi după ce a terminat Adam stâlpul cel de piatră şi a pus vasul cu apă deasupra şi a aprins foc la rădăcină, a venit somn peste el şi a adormit. Şi când s-a trezit, apa se vărsase peste stâlp în jos şi stinsese focul. Şi a ştiut Adam în chip sigur că potopul cu apă va veni întâi. Şi aşa a şi venit. Că după cronologia veche a unor popoare, au trecut 2642 de ani de la zidirea lumii până ce a venit potopul. Dar îngerul mai spusese că înainte de potopul cu apă mai este un semn. Şi s-a împlinit şi acesta. Că se spune în istoria biblică şi în hronograful cel vechi că oamenii înainte de potop beau apă mereu. Mâncarea era [sau] nu era, dar beau şi ziua, şi noaptea, şi purtau apă în burdufuri de capră şi în vase de lut şi în vase de lemn. De câte ori se întâlneau, întrebau: Ai apă? Am. Beau apă şi nu se mai săturau. Era un semn că firea omenească va cere de la Dumnezeu pedeapsa prin beţia de apă. Şi astfel, la venirea potopului apa i-a înecat pe toţi. A rămas numai Noe, cu cele 7 suflete care au fost cu el în corabie. Şi din 8 suflete s-a înmulţit lumea din nou. El a fost astfel al doilea părinte al neamului omenesc, al doilea Adam al omenirii, care a fost izbăvit cu celelalte vieţuitoare în corabie.
Iar acum oamenii cer foc şi fum. Ai o ţigară? Ai un foc? În tren, în tramvaie, în troleibuze, în căruţe şi pe drum, se tot întreabă: Ai foc? Dă-mi un foc! Auzi? Foc caută. De aceea cu foc ne va pârjoli Dumnezeu. Să luăm aminte! Oamenii nu ştiu ce caută, nu ştiu ce cer cu focul şi cu fumul acesta. Cu focul se culcă şi cu fumul se scoală dimineaţa. Nu zic rugăciunea, ci zic: Adu o ţigară, măi femeie, dă ţigara încoace! Măi băiete, adu încoace ţigara! Foc şi fum cer, foc şi fum o să vie. Dar noi să fim cu luare aminte şi cu mare grijă şi să ne pocăim de păcatele noastre şi să ne lăsăm de răutăţile noastre. Să luăm aminte că de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie. Aşa a spus Mântuitorul în Evanghelie, că de ziua aceea nimeni nu ştie, nici îngerii. Iar când apostolii l-au întrebat, zicând: „Doamne, au oare întru acest an ai să aşezi împărăţia lui Israil?”, El le-a zis: „Nu-i treaba voastră să ştiţi anii şi vremile, pe care Tatăl le-a pus sub a Sa stăpânire!”; „Duhul Sfânt va veni peste voi” şi „vă veţi îmbrăca cu putere de sus” şi „veţi fi martori în Ierusalim şi până la marginile lumii”.
Dar prin pilde le-a spus de altă împărăţie, de cea duhovnicească. Căci Apostolii nici după Înviere nu-L cunoşteau pe El desăvârşit, că este Dumnezeu şi om. De aceea cu iconomie a trebuit să le vorbească şi să mănânce cu ei. Şi le-a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”.
Petru şi Ioan şi Iacov şi ceilalţi mai de aproape socoteau că Hristos va întemeia o împărăţie pământească şi pe cei 12 apostoli îi va pune pe 12 scaune să fie miniştri, să conducă lumea. Dar nu pentru aceea a venit Hristos. El a spus în faţa lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Împărat sunt Eu; adică mai mare peste împărăţia de sus, şi peste cer, şi peste iad. Deci împărăţia Mea nu-i de aici. Hristos a venit să întemeieze împărăţia cea duhovnicească despre care a proorocit Arhanghelul Gavriil la Buna Vestire a Prea Curatei Fecioare Maria, zicând: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. (Luca 1, 32-33).
Împărăţia Mântuitorului – cum se spune în Crez – nu va avea sfârşit, ea nu are sfârşit nici în veacul acesta, nici în veacul veacului. Despre această împărăţie le-a spus: „Veţi lua putere de sus”, adică vă veţi îmbrăca cu puterea Duhului Sfânt.
Veţi vorbi în toate limbile de sub cer, veţi predica Evanghelia la toată lumea, vă trimit fără de toiege şi toată lumea veţi păstori, vă trimit fără de traistă, dar toate averile veţi moşteni – cum arată Efrem Sirul. Veţi lua putere de sus, veţi predica în numele Meu în tot pământul şi veţi întemeia împărăţia Mea duhovnicească, ce nu va avea sfârşit nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Aceasta le-a spus Hristos. Iar altă dată le-a spus: „De ziua şi de ceasul acela (când o să vie sfârşitul) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36)
Dar cum se poate aceasta: să nu ştie Fiul, dacă-i de o fiinţă cu Tatăl? Se poate? Desigur, Hristos a avut şi suflet omenesc, şi sufletul lui Hristos a fost amestecat cu trupul Lui ca focul cu fierul. Dar dacă proorocii au avut atâta înţelepciune duhovnicească în trup şi au ştiut viitorul, cum nu putea Hristos să ştie sfârşitul lumii? Iată ce spune Sfântul Andrei şi dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în privinţa neştiinţei Fiului despre sfârşitul lumii: „Că nici Fiul nu ştie, luat după firea omenească, adică după firea simplă, aşa cum o purtăm noi, fără Duhul Sfânt şi fără sufletul Lui cel îndumnezeit”. Cum nu ştim noi ce o să fie mâine, aşa nu ştia Hristos ca om.
Şi altă pricină pentru care a zis Hristos că nu ştie nici Fiul a fost aceasta: Antihrist, când va veni, se va da pe sine că e Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii or să zică: „Iată că vine sfârşitul, că nu plouă, că-s necazuri, că-s chinuri”. Şi atunci, cei credincioşi să nu se lase înşelaţi de Antihrist, care va zice că el este Fiul lui Dumnezeu şi că el ştie de sfârşitul lumii, ci să zică: „Noi ştim din dumnezeiasca Scriptură că despre sfârşitul lumii nici Fiul nu ştie, şi tu de unde ştii?”. Aşa zice Sfântul Andrei. Adică de aceea a zis Fiul că nu ştie, nu pentru că nu ştia, că nu se putea să nu ştie, dacă El Însuşi e Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000… Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi? Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat şi eu mă duc în lumea veşnică. Cu ce mă duc? Cu ce-am pus în traistă! Când porneşti la drum, ţi-ai pus merinde de acasă, ţi-ai pus ceapă, ţi-ai pus cozonac, ţi-ai pus o sticlă de vin, ţi-ai pus încălţări, ţi-ai pus brâu, ţi-ai pus căciulă, ţi-ai pus bundiţă de frig. Ţi le-ai pus toate în traistă. Când stai la popas, ce scoţi din traistă? Ce-ai pus, nu? Aceea şi găseşti. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au necăjit, să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele diavolului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit dumnezeieştile Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin – toate le vom găsi, dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veşnic.
De la naştere la mormânt – zice un filozof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naşterea vede şi groapa, negreşit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naştere şi numai până la groapă ajungem. De aceea suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viaţa noastră. Am răsărit în naştere. Înaintăm negreşit şi asfinţim în moarte. Aceasta să ne fie pururea în minte! „Toţi murim”, cum zice Isus Sirah. Toţi murim, dar avem un drum la mijloc, nu ştim cât. De aceea Hristos a spus: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33;24, 42). Eu ştiu că am să mor, dar nu ştiu când. Acesta-i marele lucru înfricoşat. Poate acum, poate peste un ceas… şi ce am să iau cu mine? Îngerul păzitor, care m-a îndemnat să fac bine, şi faptele mele, bune sau rele, acelea merg cu mine – şi prin vămi, şi la Hristos, şi la judecată. Deci, fraţii mei, sunteţi un grup de oameni, nu ştiu de unde aţi apărut. Hotărât, îngerul vostru v-a adus aici. Aţi auzit o predică. Am voit să vă spun şi eu ceva, să spuneţi şi la alţii. Fericit şi de trei ori fericit este creştinul acela care în fiecare ceas şi în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor! Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune. Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spuie cuvintele şi lucrurile şi gândurile noastre, să putem arăta şi noi: Da, am făcut rău, dar m-am spovedit la duhovnicul. Cine se spovedeşte la duhovnic, Duhul Sfânt şterge de la el tot ce a făcut. Să arătăm la judecată: Da, am făcut rău, dar am făcut şi milostenie, am făcut şi metanie, am făcut şi post, m-am spovedit, am făcut şi milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greşit. Să le arătăm şi noi acestea, ca să se puie în cumpănă cele bune şi cele rele. Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. Care e pârâşul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră de ce ai zis rău de altul. Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mustră conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce ai făcut. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este „pârâşul”. El ne pârăşte încă de pe acum şi dacă ne împăcăm cu el, e bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spovedim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să nu mai facem şi dacă ne hotărâm să facem fapte bune şi să le punem în locul celor rele de mai înainte, aşa ne împăcăm cu pârâşul. Zice Domnul: „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de milioane de oameni călătorim pe ea, de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a şaptesprezecea? „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” (Psalmii 117, 1). Auziţi pe cine-i fericeşte Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naştere până la groapă, sunt fără prihană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului. „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmii 111, 1). Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieţii acesteia, se teme să gândească rău şi să vorbească rău şi să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu, are toată înţelepciunea. Căci spune Solomon: „Frica Domnului este înţelepciune”. David o numeşte „începutul înţelepciunii” (Psalmii 110, 10).
Iar Isus Sirah zice: „Frica Domnului mai presus de toată înţelepciunea a covârşit”. Omul care se teme de Dumnezeu e mai presus de toţi înţelepţii veacului. Dar zice dumnezeiescul Ioan Gură-de-Aur: „Du-te, omule, la mormânt, stai acolo şi cugetă la cel ce a murit! Că mâine să ştii că te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei învăţa mai mult decât în toate şcolile filosofilor din lume. Cel mai înţelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: „Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 41). Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gândurile şi faptele noastre, şi n-avem nevoie de frica oamenilor.
Ştim că Dumnezeu e pretutindeni şi ştie şi gândurile noastre. Şi de frica Lui noi facem fapta bună. De trei ori fericiţi sunt aceia care în viaţa aceasta scurtă se îngrijesc de suflet şi se împacă cu Dumnezeu.
A trăit Adam 930 de ani şi la moarte l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ţi s-a părut viaţa?”. „Doamne, cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cealaltă”. Şaptezeci de ani ai noştri ca un păianjen s-au socotit. Căci ce e oare mai slab ca pânza păianjenului? „Zilele anilor noştri şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere” (Psalmii 89, 10-11). Aţi auzit aceasta în Psaltire. Viaţa noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru e foarte scurt. Deci, de trei ori sunt fericiţi care în calea aceasta scurtă îşi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin!

VIATA DOMNULUI IISUS HRISTOS ( 1 ) FILM

2009-05-17T10:05:00.000-07:00

VIATA DOMNULUI IISUS HRISTOS ( 2 ) FILM

2009-05-17T10:03:00.000-07:00

Lupta cea bună, Gîndurile şi înfruntarea lor

2009-05-14T02:16:00.000-07:00

1. Nevoinţa aspră

S-a spus de multe ori că pentru cel ce se roagă rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare şi plăcută lui Dumnezeu. Acest fapt adevărat îl irită pe diavol şi-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea credinciosul care doreşte unirea sa cu Dumnezeu, întâlneşte piedici diavoleşti organizate în sisteme capabile şi de o ofensivă înfricoşător de bine programată. Din pricina acestei ofensive programate rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care pricinuieşte o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre părinţii pustiei subliniază: "Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva până la ultima sa suflare, cere nevoinţă. Şi nu numai rugăciunea este aceea care oboseşte, ci mai ales războiul îndârjit al diavolilor este ceea ce face rugaciunea mai obositoare".

Mânia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădita. Războiul viclenilor diavoli împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere şi nevăzut, pentru începători şi pentru cei desăvârşiţi. La începători foloseşte de multe ori şi războiul văzut. Foloseşte sunete, obiecte, pricinuieşte zgomote ca să-i poată distrage de la rugăciune. Totuşi şi pe începători şi pe cei desăvârşiţi îi luptă mai ales prin gânduri. Aşadar, cel ce a început lupta împotriva gândurilor, şi-a luat asupra sa o nevoinţă aspră deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curăţirea şi desăvârşirea sa duhovnicească şi la această desăvârşire nu se ajunge altfel, decât numai prin chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru lisus Hristos. Iar chemarea trebuie să fie atât de deasă, încât, aşa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul "e mai de preferat să pomenească cineva pe Dumnezeu, decât să respire".

Dar mai există şi războiul lăuntric. Nici un război nu este atât de sălbatic, precum acela al unui gând viclean ce se cuibăreşte în sufletul nostru şi ne războieşte de acolo. Toate cele ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naşte în lemn, roade mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc dinlăuntrul nostru sunt viclene şi pricinuiesc o catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare. Statele de asemeni nu au fost distruse atât de mult de duşmanii exteriori, precum au fost distruse de cei dinlăuntru. Aşadar, sufletul nu poate fi distrus atâta de maşinaţiile ce vin din afară, precum de bolile ce se sădesc înlăuntrul nostru, adică de gândurile necurate şi hulitoare.

2. Gândurile şi provenienţa lor

Ce sunt gândurile şi de unde provin? Când spunem gânduri, nu înţelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile şi reprezentările sub care se înfăţişează ele de fiecare dată însoţind cugetările corespunzătoare. Deci chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri.

Prima şi cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoşesc. Până atunci mintea omului era neîmpărţită la alte lucruri, fiind aţintită numai la Dumnezeu. însă din clipa săvârşirii păcatului strămoşesc a început să lucreze gândul tăgăduirii şi în continuare toate celelalte gânduri.

A doua cauză care pricinuieşte gândurile în om sunt organele simţurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare, dar mai ales auzul şi vederea. Astăzi, îndeosebi, datorită tehnologiei simţurile primesc mult mai multe iritaţii decât mai demult. De aceea şi lupta cu gândurile este mai putemică.

Al treilea motiv sunt patimile care există în om. De la acestea diavolii iau pricină să mişte împotriva noastră gândurile cele rele.

Al patrulea motiv şi cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit şi pregnant: "Gândurile sunt cuvintele diavolilor şi înainte-mergătoarele patimilor". Încă şi Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc şi "voinţa naturală" ce există în noi înşine, precum şi înclinaţiile ce le are sufletul nostru. În mod deosebit războiul acesta este mai putemic la monahi, care de multe ori ajung la lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul cel simţit. Gândurile viclene pot apărea de asemenea şi din temperamentul trupului, dar şi din dieta zilnică, precum şi din mişcările trupului însuşi. Gândurile necurate provin din motivele de mai sus.

3. Călătoria spre ţara păcatului

Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare alta întâmplare. Dar pentru punerea în practică a acestui fapt au premers acţiuni repetate. Ca să se săvârşească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări şi planuri. Până să ajungă la săvârşirea uciderii mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.

Aşa se întâmplă şi cu săvârşirea oricărui alt păcat. în atelierul ce se numeşte minte omenească, a premers un întreg studiu şi nenumărate acţiuni, desigur fără ca cineva să priceapă ceva. Şi începutul a pornit de la un gând simplu.

Dar să mergem mai departe pe drumul către ţara păcatului după atacul acelui gând simplu. De faptul că prin mintea noastră trece în mod simplu o cugetare simplă sau un chip nu suntem noi răspunzători şi nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar din clipa în care vom deschide uşa acestei cugetari şi vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci el se poate înrădăcina întru noi şi atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească. Gândul care este lăsat să se dezvolte şi să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat.

Să urmărim puţin această călătorie care pe plan spiritual este foarte asemănătoare cu ceea ce este mersul şi evoluţia bolii în trupul omenesc. Şi precum pentru a ajunge cineva la spital, după cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, aşa şi pentru a ajunge cineva la săvârşirea păcatului a premers un război mare, o mulţime de schimbări în acest atelier, care este mintea omenească. Şi precum pentru naşterea unui copil a premers o întreagă lucrare, de la zămislire până la purtarea în pântece timp de nouă luni, tot aşa şi pentru păcat premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a păcatului şi naşterea lui.

Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care răsare tulpina, ramurile şi întregul copac al păcatului. Răul începe de la primul gând şi se măreşte continuu. Atunci cand cineva aruncă o piatră întro fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuieşte la început un cerc mic, cercul cel mic în continuare pricinuieşte altul mai mare, acesta, altul şi mai mare, până când valul ajunge la pereţi. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Înainte de săvârşirea lui premerg mecanisme şi acţiuni succesive.

4. Stadiile (treptele) păcatului

Astfel putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre ţara păcatului: a) atacul, b) consimţirea şi c) robia.

Cum funcţionează acest mecanism? Funcţioneză astfel: Un oarecare gând viclean (al slavei deşarte, al iubirii de argint, al clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginaţie şi prezintă chestiunea cât se poate mai atractivă. în felul acesta atacul devine mai atrăgător şi mai puternic. Până în acest punct omul nu este răspunzător. Aşadar un atac, un asalt al vrăjmaşului sau mai simplu, o bătaie în uşă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu neputinţă să existe om care să nu primească atacul. Sfântul Efrem Sirul spunea că precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar şi buruienile, sau precum insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, aşa şi omul neapărat va veni în contact cu atacurile gândurilor. Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo. începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc cu el, atunci se izbăveşte şi scapă de urmările nenorocite care urmează. Dar dacă primeşte convorbirea cu gândul cel viclean care mai înainte în mod simplu i-a bătut la uşă, pricinuieşte prietenia şi atunci ajunge la consimţirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârşirea păcatului. De acum omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârşeşte păcatul în adâncurile nepătrunse ale sufletului său. Judecă, huleşte, desfrânează, preadesfrânează, săvârşeşte ucidere şi alte nenumărate fapte rele, şi face tot ceea ce îşi poate închipui mintea omenească.

După aceasta nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este săvârşirea activă a lui de către om, a cărui minte mai înainte a devenit roaba gândului, pe care iată de acum nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el. Astfel gândul care a început cu o simplă bătaie în uşă, ca un atac, a înaintat, prin deschiderea uşii, la consimţire şi în cele din urmă neputând fi biruit, a sfârşit prin săvârşirea păcatului. Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.

5. Patimile - izvorul gândurilor viclene

Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putinţă ca omul să nu aibă gânduri şi război. Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt diavoleşti. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul Macarie Egipteanul numeşte consimţirea cu gândurile viclene, preacurvie duhovnicească. De aceea şi spune: "Păzeşte-ţi sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos".

De cele mai multe ori gândurile seamănă cu un "curent de apă" înaintea căruia omul de multe ori intră în panică. De aceea diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile şi după aceea cu lucrurile. Dacă cedăm în ele atunci încet-încet ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta. Sfântul Ioan Damaschin ne spune că gândurile principale ale răutăţii sunt opt. Să le enumerăm: a) al lăcomiei pântecelui, b) al desfrânării, c) al iubirii de argint, d) al mâniei, e) al mâhnirii, f) al plictiselii, g) al slavei deşarte şi h) al mândriei.

Altcineva ne va spune că patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este dragostea şi grija neraţională faţă de noi înşine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorăsc trei gânduri principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deşarte şi al mândriei. Din aceste trei gânduri provin toate celelalte.

6. Categoriile de gânduri

Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea există şi gânduri bune şi deşarte sau gânduri omeneşti. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gândurile viclene?

Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta şi a primit răspunsul următor: "Atunci cand gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi ai bucurie în a face aceea şi o întristare care i se împotriveşte, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurile de la diavoli sunt tulburate şi pline de întristare". Deci gândurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc în om o pace şi bucurie lăuntrică. Şi dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare şi mâhnire.

7. Gândurile - începutul războiului

În general, aşa cum am spus şi mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului împotriva noastră. Şi războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimţire şi sfârşeşte prin săvârşirea păcatului.

Aceasta este călătoria şi evoluţia gândurilor care vin mai ales de la diavol şi de la om.

8. Viclenia diavolească

Să vedem aşadar cum este atacat omul de gânduri, sau ce mod folosesc diavolii ca să ne atace prin gânduri. Viclenia diavolilor care vor să semene înăuntrul nostru o mie şi unul de gânduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateză şi cel mai neînsemnat fapt al vieţii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, iscodeşte modul cel mai ciudat pentru ca să ne întineze. Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar după păcat ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru şi neîndurător, ca să ne arunce în deznădejde.

9. Gândurile de hulă

După aceea diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte, precum sunt rugăciunea, Sfânta Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte şi mai ales în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul şi cele sfinte. Adică satana vine în ceasul în care se săvarşeşte taina Sfintei Liturghii şi ne bagă diferite gânduri de hulă: cum că cele sfinţite nu sunt Trupul şi Sângele lui Hristos că ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce gânduri şi mai necuviincioase şi necurate, pe care ne ruşinăm să le spunem. Sfântul loan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi. Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl pot duce pe om şi la deznădejde.

Acest război îl avea şi Avva Pamvo şi rugând pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiască spunându-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine ci îngrijeşte-te de faptele tale". Aceste gânduri de hulă şi necurate au luptat şi pe alţi bărbaţi mari şi drepţi, precum pe Sfântul Meletie Mărturisitorul. Şi lucrul acesta îl adeveresc sfinţii Petru al Alexandriei şi Pafnutie Mărturisitorul. Sfântul Petru al Alexandriei povesteşte că "în vreme ce mărturiseam credinţa în Hristos şi-mi munceau trupul cu diferite chipuri şi-l ardeau cu foc, diavolul dinlăuntrul meu îl hulea pe Dumnezeu". Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mândrie şi din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai bună împotriva lor este smerenia şi prihănirea de sine.

10. Şiragul gândurilor

În Scara Sfântului loan Sinaitul se spun următoarele: "Să băgăm de seamă şi vom afla că atunci când sună trâmbiţa duhovnicească (clopotul de rugăciune) se adună fraţii în chip văzut şi vrăjmaşii în chip nevăzut. De aceea stând lângă pat, unii dintre aceştia, după ce ne-am deşteptat ne îndeamnă să ne întindem iaraşi în pat zicând: Mai stai păna ce se vor isprăvi cântările începătoare şi vei merge la biserică după aceea. Unii apoi, stând noi la rugăciune ne scufundă în somn; alţii ne împung în stomac mai mult ca de obicei, alţii ne atrag mintea la gânduri urâte; alţii ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiţi; ba uneori fac să vină peste noi multe căscături. Alţii ne aduc aminte de conturi şi contracte şi de dobânzi bancare. şi astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiţi sufleteşte, plecăm pagubiţi, fără să fi auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Şi în timp ce de multe ori în vremea rugăciunii mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dispar. Ştie diavolul folosul ce vine din rugăciune şi de aceea încearcă s-o murdărească. Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoinţe, atunci ne aduce gânduri de mândrie schimbând tactica şi spunându-ne că, am sporit chipurile în virtute, deoarece, de pildă, au dispărut toate gândurile de desfrânare. Gândul acesta, că am biruit pe diavolul seamănă cu un şarpe care este ascuns în murdăria mândriei. în adâncul inimii noastre există gând viclean. Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există şi alţii care ne întinează prima noastră cugetare, adică atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne lupte. Uneori ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim şi, după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit ca să ne ducă la deznădejde. Alteori iarăşi ne aruncă în păcat şi după aceea ne aduce gânduri să învăţăm şi pe alţii a păcătui".

În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuieşte diavolul. Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuşi. Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci precum câinele se duce la măcelărie să răpească vreo bucată de carne sau precum unui prieten al mâncărurilor îi place să vorbească mereu despre ele, aşa este şi mintea omului. De multe ori se hrăneşte cu înţelegeri necuviincioase şi necurate. Un monah care nu are nimic şi nici nu doreşte nimic (şi prin extensie un creştin) nu este deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. &Icircn vremea rugăciuni nu-i vin în mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. &Icircn timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri şi gânduri ale lucrurilor materiale atunci când se roagă.

Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului; gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă; iar gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.

Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.

Omul necumpătat, adică rob pântecelui are cugetări şi gânduri pline de idoli necuraţi. Sfântul loan Scărarul aduce şi un exemplu. Aşa cum mulţimea bălegarului dă naştere la viermi, aşa şi mulţimea mâncărurilor naşte căderi, gânduri necurate şi vise necurate. Lăcomia pântecelui este pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfântul loan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pîntecelui, în chip înţelept a aşezat cuvântul despre desfrânare "deoarece - spune el - cred că aceasta este maica aceleia". Adică, de unde provin gândurile viclene? Dacă un om trăieşte bine, are toate conforturile şi nu se osteneşte nici nu se nevoieşte deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare care vor sfârşi în fapte. Şi iarăşi, când omul îşi are simţurile nestăpânite şi vede oarecare persoană, sau atinge cu mâna pe cineva, sau aude ceva necuviincios atunci este ca şi cum ar deschide el însuşi uşa gândurilor necurate. Desigur în cazul acesta ajuta şi firea omului care înclină spre aceste gânduri. Încă şi neascultarea faţă de făgăduinţele date lui Dumnezeu naşte "depozit de gânduri", adică mintea omului devine depozitul gândurilor rele. Aceleaşi gânduri le creeaza şi neascultarea de părintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă, ba chiar şi pe acela că Dumnezeu este nedrept şi părtinitor. Căci unora le dă vedenii şi minuni, iar altora nu le-a dat nimic.

11. Legătura gândurilor

Exista însă şi gânduri care provin şi de la om şi de la diavol. Acestea sunt gânduri unite. Am văzut - spune Sfântul loan al Scării - pe unii mâncând cu lăcomie şi nefiind luptaţi îndată. Şi pe alţii întâlnindu-se şi având legături cu femeile şi în vremea aceea să nu aibă nici un gând viclean. Dar în vremea în care se credeau în pace şi siguranţă în chilia lor au suferit vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce şi să bea cu îndestulare şi să privească cu patimă. Satana a exploatat asta şi i-a aruncat în păcat.

În linii generale acestea sunt gândurile ce vin de la om şi de la diavol. În tot acest război există o scară: atac, unire, consimţire şi robie. Vrăjmaşul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când îl primeşte, atunci se face consimţirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta începe responsabilitatea omului. După aceea omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune gândul şi la sfârşit se robeşte de patimă.

12. Urmările gândurilor

Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduinţa noastră şi toată strădania ni se îndreaptă spre alipirea de lucrurile zidite şi spre dorinţa de a le dobândi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleagă de hrana cea veşnică. Şi când mintea omului se va depărta cu desăvârşire de Dumnezeu atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care îl vedem petrecîndu-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ şi nu se gândeşte deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea omului şi îndumnezeirea tehnicii în orice formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului. Gândurile ne macină şi ne zdrobesc creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale. Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc. "Aceasta este lupta celui viclean. Şi după aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul"- spune Isihie prezviterul. Prin primirea gândurilor diavolul dobândeşte stăpînirea şi îl poate duce pe om chiar şi la sinucidere, deoarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului. Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor şi se arde de poftele cărnii, dovedeşte că se află departe de mireasma duhului. Se pierde îndrăzneala către Dumnezeu. Când mintea intră în discuţie cu gândurile necurate, atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate şi viclene, exact aşa cum ticălos este acela care fiind înaintea unui stăpânitor pământesc îşi întoarce faţa de la el şi vorbeşte cu vrăjmaşii aceluia. Gândurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu îşi descoperă tainele Sale omului ce este stăpânit de gânduri necurate. Fiindcă gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creează şi felurite alte anomalii trupeşti: neliniştea, nesiguranţa, precum şi alte boli trupeşti îşi au cauza din gânduri.Lucrul acesta l-au conştientizat chiar şi medicii fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim la diferite lucruri şi să nu ne supărăm. Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea spunem că gândurile îl tulbură pe om şi chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gândul şi mă tulbură". Acestea, pe scurt, sunt consecinţele gândurilor viclene.

Trebuie însă să vedem şi modalităţile de înfruntare a acestor gânduri, care vin mai ales de la diavolul.

13.Înfuntarea gândurilor

Cum se poate elibera cineva de gânduri? Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor. Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere. Deoarece şi fiarele şi târâtoarele atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieşire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc ca de foame şi dispar repede.

a) Primul mod de înfruntare este cugetarea: "Cum să fac acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?"( Fac. 39, 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici şi mai lipsite de importanţă.Cercetarea legii lui Dumnezeu şi cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, precum şi Ia bunurile viitoare, micşorează gândurile viclene şi le face să nu afle loc înlăuntrul nostru.

b) Spovedirea lor. Precum şarpele, atunci iese din culcuşul lui, aleargă să se ascundă, aşa şi gândurile viclene, prin spovedanie pleacă de la om. Trebuie să ştim că nimic nu pricinuieşte atâta bucurie diavolilor, ca tăinuirea gândurilor.

c) Smerirea sufletului şi osteneala trupească în tot timpul, locul şi lucrul , ajută pe om ca să nu aibă gânduri necurate.

d) "Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gândurile de Ia mintea ta", subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie să se ostenească trupeşte şi să postească ca să elibereze de mânie şi mâhnire, trebuie să dispreţuiască slava şi necinstea; ca să se elibereze de ţinerea de minte a răului, trebuie să se roage pentru cel ce l-a mâhnit. Nu putem împiedica gândurile să nu vină, însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica ciorile să zboare deasupra noastra, putem însă să le împiedicăm să nu-şi facă cuiburi pe capetele noastre. Dar să ascultăm puţin pe Sfântul Vasile cel Mare ce spune referitor la războiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă şi veghe sporită, precum face atletul care evită loviturile luptătorilor prin precauţie atentă şi încovoiere a trupului şi să încredinţăm sfârşitul războiului şi evitarea loviturilor rugăciunii şi ajutorului de sus. Şi chiar dacă vrăjmaşul cel viclean ne aduce imaginaţiile lui cele viclene în timpul rugăciunii, sufletul nostru să nu-şi întrerupă rugăciunea şi să nu creadă că este responsabil de atacurile viclene ale vrăjmaşului, precum şi de imaginaţiile ciudatului făcător de minuni. Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei descoperitorului răutăţii, să-şi mărească durata de îngenuncheri şi să-L roage pe Dumnezeu să distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca astfel, fără de împiedicare să se apropie de Dumnezeu. Iar dacă influenţa vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei vrăjmaşului nu trebuie să ne înfricoşăm nici să ne lăsăm de nevoinţă la mijlocul ei, ci să răbdăm până atunci când Dumnezeu, văzând insistenţa noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care pe vrajmaş îl pune pe fugă iar mintea noastră o umple de lumină, aşa încât gândul nostru să slăvească pe Dumnezeu cu pace şi bucurie netulburată".

În general Sfinţii Părinţi au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate

a) Rugăciunea

b) Împotrivirea şi

c) Dispreţuirea (defăimarea)

a) Rugăciunea. Este cu neputinţă ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al celor desăvârşiţi. Rugăciunea minţii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul" este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile. "Cu numele lui lisus biciuieşte pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ" ne spune Sfîntul loan Scărarul. "Cugetarea în adâncul inimii, continuă şi cu înţelegere cu sete şi cu credinţă a numelui Cel preadulce al lui lisus adoarme toate gândurile cele rele şi deşteaptă pe toate cele bune şi duhovniceşti. Şi de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieşeau gânduri viclene, ucideri, desfrânări (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune şi cuvinte de înţelepciune şi de har".

b) Împotrivirea. Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească împotrivirea, care obişnuieşte să astupe gura diavolilor. &Icircn felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu pâine va trăi omul", slava deşartă prin "să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău", şi iubirea de arginţi prin "numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-l slujeşti" (Mt.4, 10). Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Când diavolii îţi aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune". Astfel când un oarecare cuvios bătrîn era luptat de gânduri de mândrie, îi spunea gândului său: "Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale", şi războiul înceta. Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? "Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele". Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte. Uneori suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile. &Icircnsă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarece

a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,

b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim, vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi

c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe lisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (ln. 16, 55), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.

c) Dispreţuirea (defăimarea). Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul, niciodată nu vom putea face vreun bine, căci vom fi războiţi de acela. Dispreţuirea, şi faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrăjmaşului este arma cea mai puternică şi ea constituie lovitura cea mai tare dată diavolului. Trebuie să considerăm gândurile lui ca gângăniile, ca lătraturile căţeilor, ca nişte ţânţari în cel mai rău caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece: a) credem în puterea marelui nostru Conducător lisus Hristos şi b) credem că după Crucea şi moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab şi neputincios după cele scrise: "Vrăjmaşului i-au lipsit săbiile până în sfârşit" (Ps. 9, 6). Mai mare biruinţă împotriva diavolilor şi ruşinare a lor nu există ca dispreţuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu şi rămâne neatins de gânduri şi diavoli.

Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin mai ales de Ia diavolul. &Icircn completare am putea spune că pomenirea morţii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gândurilor. Ea ne pricinuieşte dureri de inimă pentru păcatele noastre şi ne păzeşte mintea de gânduri. Cel ce socoteşte ziua ce-o parcurge ca ultima zi a vieţii sale, va limita într-un grad foarte mare gândurile necuviincioase. Stai la masă şi mănânci? Să ai pomenirea morţii, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui. Noi înşine să zugrăvim în minte noastră imaginea mormintelor ca să ştergem de la noi nesimţirea ce ne stăpâneşte. Stareţul Siluan, ultimul sfânt oficial al Sfântului Munte, spunea: "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". în modul acesta nici un gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru. Ce mod trebuie să folosim noi ca să scăpăm "de mucenicia cea îndelungată şi mult chinuitoare", aşa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile? Să urmăm tactica Sfântului loan Colov, care a încercat toate modalităţile. Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuieşte următoarele: "Asemenea sunt unui om care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre dânsul. Şi când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac şi scapă. Aşa şi eu stau în chilia mea şi văd cugetele cele viclene venind împotriva mea. Atunci mă urc în copacul vieţii, la Dumnezeul meu, prin rugăciune, şi mă izbăvesc de vrăjmaşul".

Ieromonah Benedict Aghioritul, "Gîndurile şi înfruntarea lor", Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2002

Fr. Traian - despre suferinta si primejdii

2009-05-11T02:47:00.000-07:00

"Poate ca de-aia ne-a trecut Domnul si ne trece prin incercari, ca sa gasim adevarul de care vor avea nevoie altii care sa fie incredintati, sa nu mai faca si ei experienta dureroasa care-am facut-o noi, ci sa aiba de-a gata adevarurile si sa se bizuiasca pe ele. Domnul sa le-ajute !" -Traian Dorz

DESPRE DRAGOSTEA CRESTINA (din catehism)

2009-05-09T00:30:00.000-07:00

1. Dupa credinta si nadejde, care este cea de a treia virtute teologica? Dupa ce am aflat ce este credinta si nadejdea, trebuie sa stim ca pentru dobandirea mantuirii si fericirii vesnice, credinciosul, pe langa credinta si nadejde, are neaparata trebuinta si de dragoste, care este a treia si cea mai mare virtute teologica. Prin credinta, credinciosul primeste si-si insuseste adevarurile mantuitoare descoperite de Dumnezeu si propovaduite de sfanta noastra Biserica Ortodoxa; prin nadejde asteapta cu deplina incredere ca Dumnezeu sa aduca la indeplinire tot ce i-a fagaduit pentru mantuirea sa; prin dragoste insa el intra in cea mai stransa comuniune de viata cu Dumnezeu. il imbratiseaza cu toate puterile sufletului sau si-I implineste voia Sa cea atotsfanta, precum citim in Sfanta Scriptura: „Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el” (I Ioan 4, 16).
2. Ce este dragostea? In inteles larg, dragostea este nazuinta omului spre tot ce este bun si frumos sau vrednic de dorit. Aceasta nazuinta este sadita de insusi Dumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca. In temeiul acestei nazuinte, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul sau, socotindu-L bunul sau cel mai mare. Dar cum, prin pacatul stramosesc, firea omului a fost slabita in puterile ei, numai cu dragostea fireasca omul nu poate lucra nimic pentru mantuirea sa, caci spune Mantuitorul: „fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, pentru mantuirea sa, crestinul are neaparata trebuinta de dragoste care sa lucreze cu putere de sus, adica de dragostea supra-fireasca, de dragostea crestina sau de dragostea ca virtute teologica.
3. Ce este dragostea crestina? Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc. Dragostea crestina este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua,” (Rom. 5, 5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arata atat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit „imn al dragostei crestine”, pe care-1 gasim in capitolul al 13-lea din Epistola I-a catre Corinteni: „De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste... Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13). Deci dragostea este mai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelalte doua virtuti teologice: credinta si nadejdea. Fara puterea dragostei, credinta slabeste, caci credinta „este lucratoare prin dragoste” (Gal. 5, 6), iar nadejdea se ofileste si scade mereu.
4. Prin ce este dragostea mai mare decat celelalte virtuti? Dragostea este mai mare decat celelalte virtuti: 1) prin izvorul ei, care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind El insusi „iubire” (I Ioan 4, 8), din nemarginita dragoste a creat lumea cu toate fapturile din ea si astfel iubirea s-a aratat mai intai in lume si salasluieste in sufletul omului de la inceput; 2) prin roadele si puterea ei, caci „iubirea este implinirea legii” (Rom. 13,10); si 3) prin durata ei. Credinta si nadejdea lucreaza numai in viata pamanteasca. In viata de dupa moarte ele vor fi implinite, caci crestinul nu va mai avea nevoie sa creada in Dumnezeu, pentru ca il va vedea, nici sa nadajduiasca in El, pentru ca il va avea. Dragostea insa ramane si atunci; ea „nu piere niciodata” (I Cor. 13, 8), este vesnica, fiindca insusi Dumnezeu cel vesnic este iubire.
5. Catre cine trebuie sa se indrepte dragostea crestinului? Dragostea crestinului trebuie sa se indrepte intai catre Dumnezeu, catre poruncile si legile Sale; apoi catre aproapele si, in fine, catre sine insusi, caci aceasta este porunca Mantuitorului: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a dona, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 22, 37-39).
6. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu? Crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu, fiindca Dumnezeu 1-a iubit mai intai pe el (I Ioan 4,19) si fiindca Dumnezeu este Creatorul, Sustinatorul, Rascumparatorul si Binefacatorul sau cel mai mare. Pentru toate binefacerile pe care le da, Dumnezeu nu cere in schimb decat dragoste617 (Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 64).
7. Ce inseamna a iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul? Aceasta inseamna ca crestinul trebuie sa-I inchine lui Dumnezeu toate gandurile, toate simtirile, doririle si voirile sale, «sa se mute cu toate puterile sufletului in Dumnezeu»618 (Idem, p. 199) si in intreaga sa viata sa se osteneasca a-I implini voia, cu statornicie si bucurie. Caci ce este mai frumos si mai dulce decat a iubi pe Dumnezeu, Care este vesnica frumusete, vesnica bunatate, vesnica dragostei Psalmistul spune: „Gustati si vedeti ca bun este Domnul” (Ps. 33, 8).
8. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe aproapele sau? Crestinul trebuie sa iubeasca, apoi, pe aproapele sau, care este orice om, ca pe sine insusi, fiindca toti oamenii sunt facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si sunt frati intre ei, deopotriva iubiti de Dumnezeu, Care pentru mantuirea lor Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
9. Cum trebuie sa fie adevarata dragoste crestina? Adevarata dragoste crestina trebuie sa fie: 1) Fzascd, nu din teama de pedeapsa, nici pentru un folos oarecare; ci precum fiul isi iubeste parintele sau, asa sa iubeasca si crestinul pe Dumnezeu, Care este Parintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplina, adica sa cuprinda, cum s-a spus, toate puterile sufletului, incat tot ceea ce facem sa fie spre slava lui Dumnezeu. „De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31); 3) Puternica si statornica, mergand chiar pana la moarte. Caci daca Dumnezeu, din dragoste fata de oameni, Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu pentru mantuirea lor, apoi si dragostea acestora fata de Dumnezeu trebuie sa fie fara de margini si sa nu se schimbe niciodata. Sfantul Apostol Pavel spune: „Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorati toata ziua; socotiti am fost ca niste oi de junghiere”. Dar in toate acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39); 4) Vie si lucratoare, adica sa patrunda cu adevarat cugetul si voia crestinului si sa se arate prin fapte de binefacere fata de cei din jurul sau. Citim in Sfanta Scriptura: „Sa nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul” (I Ioan 3, 18); si „De Ma iubiti, paziti poruncile Mele” (Ioan 14, 15) - spune Mantuitorul. Inzestrata cu astfel de insusiri, de buna seama, dragostea produce roadele cele mai de pret pentru sufletul si viata credinciosului.
10. Care sunt roadele dragostei? Roadele cele mai de seama ale dragostei sunt: 1) Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste” (Ioan 14, 21) - spune Mantuitorul. 2) Ferirea de pacat: „Nu este nici un pacat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, in talmacirea Epistolei 1 catre Tesaloniceni, pe care, intocmai ca focul, sa nu-1 arda puterea cea mare a dragostei. Mai usor poate rezista o uscatura nebagata in seama, decat pacatul, la puterea dragostei”619 (Sfantul Ioan Gura de Aur, La Epistola 1 catre Tesaloniceni, c. III, Migne, P. G., LXU, col. 420). 3) Cine iubeste pe Dumnezeu este ascultat in rugaciunile sale si se bucura de bunatatea Lui: „Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). 4) Linistea sufleteasca, rabdarea in vreme de incercare, iertarea, blandetea, pacea si bunavoirea intre oameni, caci: „Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” (I Cor. 13, 4-7). 5) Odrasleste mantuirea sufletului: „Iata, un invatator de lege s-a ridicat, ispitindu-L si zicand: invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus a zis catre el: Ce este scris in Lege? Cum citesti? Iar el, raspunzand a zis: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar El i-a zis: Drept ai raspuns; fa aceasta si vei trai” (Luca 10, 25-28). Pentru astfel de roade, dragostea crestina este cu adevarat „legatura desavarsirii” (Col. 3, 14) si „implinirea legii” (Rom. 13, 10). Vazand deci insemnatatea covarsitoare a dragostei, crestinul trebuie sa-si dea silinta sa o pastreze, sa o intareasca in sufletul sau si sa o sporeasca in viata sa. De buna seama, aceasta se face intai prin lucrarea harului dumnezeiesc, dupa cuvantul Mantuitorului: „Fara Mine, nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Dar crestinul are si el datoria sa lucreze si sa se foloseasca de toate mijloacele care pot inmulti dragostea.
11. Care sunt mijloacele cele mai de seama prin care crestinul isi poate intari si inmulti dragostea? Acestea sunt: 1) Cugetarea asupra dragostei nemarginite a lui Dumnezeu fata de lume, pentru mantuirea careia Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu; 2) Cunoasterea cat mai temeinica a invataturii crestine; 3) Rugaciunea staruitoare si fierbinte catre Dumnezeu; 4) Impartasirea cu Sfintele Taine; 5) Ravna de a implini voia lui Dumnezeu si a se feri de pacat;, 6) Cunoasterea si urmarea vietii Mantuitorului, Care prin viata Sa pamanteasca a dat cea mai mareata pilda de dragoste;, 7) Lupta impotriva iubirii semete de sine si impotriva alipirii patimase de bunurile pamantesti; 8) Facerea de bine fata de aproapele.
12. Care sunt pacatele impotriva dragostei crestine? In inteles mai larg, fiecare pacat este indreptat impotriva dragostei, fiindca aceasta virtute este temelia vietii crestine si porunca cea mai de seama pentru crestin. Dar intrucat dragostea este si o virtute deosebita, sunt si pacate indreptate direct impotriva ei. Acestea sunt: 1) Ura fata de Dumnezeu, adica impotrivirea cu dusmanie fata de invatatura Sa si fata de randuielile bisericesti, socotindu-L pe El razbunatorul nedrept al faradelegilor si urzitorul nenorocirilor (Ioan 15, 18); 2) impietrirea inimii fata de primirea mijloacelor puse la indemana crestinului pentru mantuirea sa; 3) Pizma fata de aproapele care staruie in ascultarea de poruncile lui Dumnezeu; 4) Fatarnicia, prin care cineva se arata ca iubeste pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu si cu inima si fapta; 5) Iubirea de sine peste masura (egoismul), din care se nasc multe alte pacate; 6) Alipirea patimasa de bunurile pamantesti: „Ca radacina tuturor relelor este iubirea de argint” (I Tim. 6, 10).

Pastele Blajinilor ca trăsătură caracteristică pentru români

2009-04-25T04:11:00.000-07:00

Interviu Steaua Betleemului, cu părintele diacon Gheorghe Cazacu, misionar în Italia, localitatea Arbizano Verona.

Părinte, se spune că Paştele Blajinilor se marchează într-un areal mai redus al lumii creştin-ortodoxe, inclusiv în România şi R. Moldova. Aceasta îi caracterizează pe români într-un anumit fel?

Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe este ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte. Este răspândită marcarea Paştelor Blajinilor la slavii de răsărit (Rusia, Ucraina) cu numele Radoniţa şi mai puţin răspândită la români (Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobrogea). În R. Moldova, unde se intrsectează tradiţiile româneşti cu cele slave, Paştele Blajinilor este marcat mai deosebit, stabilindu-se chiar zi de odihnă la nivel naţional. Pe noi, moldovenii, aceasta ne caracterizează favorabil în contextul mărturisirii credinţei ortodoxe şi al bogăţiei tradiţiilor creştine.

- De unde vin şi încotro duc rădăcinile acestei Sărbători?

Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru. Însă aceste legende cu esenţă păgână nu au nimic în comun cu esenţa creştină a pomenirii morţilor, care constă în rugăciuni, în împărtăşirea bucuriei Învierii Domnului cu cei răposaţi, în speranţa învierii şi a vieţii veşnice pentru sufletele celor răposaţi, alături de care vom fi şi noi, când va rândui Domnul.

- Dacă este o tradiţie mai veche pentru români, să-ţi cinsteşti înaintaşii în acest fel, care sunt tendinţele ei de-a lungul anilor? Ce este bine şi ce poate nu este tocmai bine să se facă în această zi, poate în preajma ei şi după?

Paştele Blajinilor se sărbătoreşte, după cum am mai spus, luni după Duminica Tomei. În anii când Biserica era marginalizată, credincioşii, voind să păstreze tradiţia, au început să marcheze această zi şi în Duminica Tomei ori chiar sâmbata, când sunt zile de odihnă, sau pe alocuri la 9 mai, ziua biruinţei asupra fascismului. În anii de independenţă, marcarea acestei zile a căpătat o amploare deosebită şi în lini mari este îmbucurător acest fapt. Însă apar şi tendinţe dăunătoare, care umbresc esenţa acestei zile, transformând tradiţia creştinească în păcat. Unii se folosesc de acest prilej de comemorare a înaintaşilor demonstrând bogăţia, bunăstarea, statutul social şi transformând pomenirea morţilor în picnic copios, uneori chiar cu frigărui. Fala, mândria, îmbuibarea şi beţia nu au nimic în comun cu esenţa sărbătorii. Cel mai indicat este să curătim şi să amenajăm în ajun mormintele, iar în ziua pomenirii să venim cu pască, ouă roşii, puţin vin, şi să facem rugăciuni de pomenire a celor răposaţi, să ne amintim de faptele bune săvârşite de ei în timpul vieţii pământeşti. La plecare să lăsăm locurile lor de veci în curăţenie.

- Haideţi să facem lumină şi în terminologie: care este denumirea corectă a sărbătorii în condiţiile când se utilizează câteva variante?

La noi această zi e numită Paştele Blajinilor sau Prohoadele. În alte regiuni i se spune Paştele Morţilor, Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Radoniţa. Consider că numele de Paştele Blajinilor este cel mai indicat. Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi in comparaţie cu noi, pentru că ei au tercut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare».

Întru Mulţi şi fericiţi ani părinte!

2009-04-22T09:55:00.000-07:00

Cu ocazia pomenirii Sfântului şi ne biruitului Mare Mucenic Gheorghe, dorim să-l felicităm cu ziua îngerului pe al nostru părinte diacon GHEORGHE CAZACU, misionar ostenitor la românii din pământurile Italiei.

Întru Mulţi şi fericiţi ani părinte!

Despre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

2009-04-22T09:48:00.000-07:00

Sfantul mare mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuti si onorati sfinti ai crestinismului.

Cu toate acestea istoria vietii sale este foarte putin cunoscuta si multe legende avandu-l ca erou, au aparut de-a lungul timpului.
El este sarbatorit atat de Biserica Ortodoxa cat si de cea Romano Catolica (fiind totodata patronul Angliei), imaginea sa fiind intotdeauna asociata cu vitejia nemarginita si credinta in biserica crestina pana la sacrificiu suprem.

Traditia ortodoxa este ca Sf. Gheorghe s-a nascut in Capadocia intr-o familie crestina, tatal sau fiind general roman, iar la varsta de 30 ani Sf. Gheorghe a devenit la randul sau general in armata lui Diocletian. Sf. Gheorghe s-a ridicat impotriva hotararilor anti-crestine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus persecutii din partea lui Diocletian. A fost chinuit in cele mai cumplite chipuri, otravit si mai apoi decapitat.

Cercetarile istorice mai recente par sa indice ca Sf. Gheorghe a murit ca martir in Palestina la Diospolis langa Lydda cu putin timp inaintea domniei lui Constantin.
Scrieri datand din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius si Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf. Gheorghe.
Faptul ca Eusebius mentioneaza un martir necunoscut atunci cand relateaza despre Consiliul de la Nicomedia, i-a facut pe unii teologi timpurii sa creada ca este vorba despre Sf. Gheorghe.
De asemenea, unii teologi au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul Capadociei, Gheorghe care a trait mult mai tarziu.
O popularitate imensa a capatat Sf. Gheorghe in Anglia dupa traducerea "Faptelor" sale in anglo-saxona in secolul VIII, devenind totodata protectorul armatei.
In timpul cruciadelor importanta sa a crescut si mai mult, existand relatari cum ca Sf. Gheorge a asistat la lupta de la Antioh din 1098.
Insemnele Sfantului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, iar crucea Sf. Gheorghe (rosie pe fond alb) a aparut pentru prima data ca steag al corabiei "Lyme Regis" in 1284. Steagul actual al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfantului Gheorghe.

In credinta populara Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorirea balaurului. Aceasta legenda dateaza din secolul XII si una din variantele sale este "Legenda Aurea".
Se povesteste cum un balaur imens si feroce a aparut langa orasul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau sa-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar cand nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata imparatului. Atunci a aparut un viteaz crestin care s-a oferit sa rapuna balaurul.
In unele icoane timpurii fata imparatului este infatisata in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o sulita se lupta cu acesta.
Dupa ce a strapuns balaurul cu sulita tinarul a dus-o pe printesa la palatul imparatului, care i-a oferit mana ei si jumatate din imparatie. Viteazul a refuzat spunand ca mai are multe alte lucruri de indeplinit in lupta sa pentru apararea bisericii si ajutorul saracilor si nedreptatitilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorge si a plecat.

Misterul si legenda care invaluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare niciodata, la fel cum cauza sa nobila va genera intotdeauna admiratie si respect.
Poate cea mai corecta afirmatie despre el este aceea facuta de un ierarh din secolul V: "Numele Sfantului Gheorghe este onorat de credinciosii de pretutindeni, dar adevaratele sale fapte sunt stiute numai de Dumnezeu".

Hristos a Înviat, Adevărat a Înviat!

2009-04-17T03:10:00.000-07:00

Fraţilor, Fie ca Lumina Sfântă să vă aducă un Paşte Fericit, însoţit de sentimente înălţătoare, luminat de gânduri bune, deschis spre fapte deosebite...

Hristos a Înviat,
Adevărat a Înviat!

În Săptămâna Mare (a Patimilor), pe calea Crucii împreună cu Hristos spre Înviere

2009-04-13T09:05:00.000-07:00

Postul Sfintelor Paşti este perioada care ne mijloceşte cea mai adâncă trăire duhovnicească din întreg anul bisericesc. Este un timp dăruit spre curăţirea inimii, de înălţare a duhului către Cel ce Se pogoară în mormântul sufletelor noastre ca să-l lumineze cu lumina Învierii Sale. Postul Paştelui este o împreună petrecere cu Hristos în pustiul în care suntem şi noi ispitiţi precum odinioară Iisus, flămânzind şi noi după pilda dată nouă de Cel ce pe toate le-a suferit pentru fiecare dintre noi şi mergând astfel împreună cu El pe calea cea dureroasă a Golgotei spre bucuria Învierii.

Săptămâna Patimilor, numită în popor şi Săptămâna Neagră, e profund încărcată de tristeţea celei mai cutremurătoare poveşti de viaţă: viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat şi pogorât printre cei pe care i-a iubit mai presus de minte şi pentru care îşi asumă acum întreaga suferinţă a morţii. Această suferinţă pricinuită de păcatele omenirii se pregăteşte Hristos să o poarte cu ascultare până la moarte spre mântuirea fiecăruia dintre noi. Săptămâna Patimilor este perioada de maximă tensiune a pregătirii sufleteşti, pe care trăind-o prin post, rugăciune,citirea Sfintei Scripturii, spovedanie cu pocăinţa de care flămânzeşte sufletul nostru şi împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, participăm cu adevărat la suferinţa lui Hristos luată asupra Lui spre a ne dărui nouă oamenilor şansa de a ne putea reapropia de Dumnezeu. Săptămâna Mare e plină de înţelesuri duhovniceşti rânduite în slujbele Bisericii noastre spre a ne mijloci participarea duhovnicească la ultimele zile din viaţa Mântuitorului.

Luni, prima zi a Săptămânii Patimilor, ne înfăţişează pilda smochinului neroditor.

"Şi lăsându-i, a ieşit afară din cetate la Betania, şi noaptea a rămas acolo. Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată." ( Matei 21, 17-19)

Iată un lucru pe care Hristos nu l-a făcut niciodată cu oamenii: a blestemat! Prin aceasta El îşi arată puterea de a pedepsi într-adevăr orice pom care nu aduce roadă, prin aceasta se arată dreptatea şi răsplata lui Dumnezeu faţă de neascultarea făpturii Sale, fie ea însufleţită sau neînsufleţită. Orice om care rămâne insensibil la venirea lui Dumnezeu şi la chemarea iubirii Sale se aseamănă acestui smochin fără roade, iar blestemul abătut asupra lui, nu este nicidecum un blestem al lui Dumnezeu ca în cazul smochinului, ci însăşi uscăciunea firească a oricărui suflet care nu se adapă cu apa cea vie, adică cu Hristos.

Sfânta zi de Marţi din Săptămâna mântuitoarelor Patimi ale Domnului ne aduce aminte de ziua judecăţii prin cele două pilde: pilda celor zece fecioare şi pilda talanţilor. Pilda celor zece fecioare ne pune în gând şi în inimă dreptatea lui Dumnezeu la a doua Sa venire.

"Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele fără de minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." ( Matei 25, 1-13)

Cele cinci fecioare înţelepte sunt personificarea tuturor oamenilor care, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se îngrijesc de lumina cea sufletească (candela). Această lumină sufletească nu se poate aprinde decât prin faptele milostivirii (untedelemnul), prin dragostea faţă de aproapele nostru. Cele cinci fecioare nebune reprezintă sufletele care au dat uitării faptele iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Şi iată ziua adormirii, ziua în care fiecare merge la întâlnire cu Hristos. Dar iată şi uşa care se închide precum şi sufletele noastre s-au închis la nevoile aproapelui nostru. Precum rămâne fără folos bătaia suferinţei oamenilor aflaţi în nevoi la uşa inimii noastre, aşa rămâne şi bataia noastră la uşa Împărăţiei lui Hristos fără niciun fel de răspuns, primind şi noi după dreptate toate câte le merităm.

Pilda talanţilor este în legătură directă cu pilda celor zece fecioare şi ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

"Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. ( Matei 25, 14-30)

Domnul nostru Iisus Hristos ne aminteşte de ziua cea mare a Judecăţii de Apoi, când doar dreptatea lui Dumnezeu îşi va spune cuvântul. Dumnezeu a dăruit fiecăruia anumite posibilităţi, după Voia Lui cea sfântă a rânduit fiecărui om anumite daruri (talanţii), pentru ca să le folosească spre slujirea aproapelui şi prin aceasta spre dobândirea mântuirii. Spre deosebire de cei ce au făcut să rodească darurile lor, cel ce a primit un singur talant, l-a îngropat, ignorând porunca lui Dumnezeu de a-l înmulţi. Aşa se întâmplă şi cu noi atunci când uităm că tot ceea ce avem Îi datorăm Domnului şi că dăruind din darurile noastre aproapelui nostru, de fapt nu le pierdem, ci dimpotriva le redobândim însutit în ziua neînserată a Împărăţiei lui Hristos. Atunci când ne închidem în noi înşine, uităm că a noastră chemare este aceea de a ne împărtăşi de Hristos şi de a împărtăşi totul cu Hristosul care se află în fiecare dintre aproapele nostru, pe care slujindu-l ne înmulţim darurile mântuitoare: credinţa, dragostea, nădejdea, răbdarea, milostenia, iertarea, curăţia inimii şi toate celelalte. Iar cel ce slujeşte lui Dumnezeu prin faptele cele bune, creşte neîncetat în roada mântuirii şi la ziua Judecăţii află bogăţia milostivirii lui Dumnezeu, regăsindu-şi darurile sporite în timpul vieţii prin faptele iubirii.

Miercurea cea mare, ziua trădării. Iuda Iscarioteanul slujeşte satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos şi devine astfel prizonier al iadului. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi văzând minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului.

Miercurea cea mare este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Este ziua de pomenire a femeii păcătoase.

"Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele.. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace." ( Luca 7, 37-50)

Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii femeia cea păcătoasă se asează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşalele ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte agoniseala ei cea ruşinoasă, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării. Nu se teme de ceea ce spun ceilalţi, se dăruieşte lui Hristos cu toată suferinţa pe care păcatul a înmulţit-o în inima ei, dar şi cu pocăinţa născută prin primirea luminii lui Hristos. Şi nu numai că Iisus îi iartă păcatele, ci face amintirea ei neştearsă din conştiinţa oricărui om care primeşte cuvântul Evangheliei.

Sfânta şi marea zi de Joi. Ziua Cinei cele de Taină, ziua întemeierii celei mai mari Taine de pe pământ: Sfânta Euharistie prin care Hristos se dăruieşte întregii lumii cu adevărat Trupul Său şi cu adevărat Sângele Său. "Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor." ( Matei 26, 26-28).

Hristos împreună cu ucenicii Săi petrece ultimele clipe de dinaintea Patimilor Sale. Seară tainică, tristă, plină de durere. Astăzi, Domnul le dă ucenicilor exemplu desăvârşit al slujirii, spălându-le picioarele, învăţându-i că "Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor" (Marcu 9, 35). Este de asemenea seară de adâncă rugăciune. Mântuitorul se roagă pentru toţi ucenicii Săi şi pentru toţi cei care vor crede în Cuvântul Lui "ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" ( In 17,21) şi le încredinţează porunca cea mai mare: porunca iubirii. "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii." ( In 13, 34-35). Şi El Însuşi împlineşte această poruncă prin acceptarea chinurilor morţii la care va fi supus începând din această seară. Joia Mare, noaptea petrecută de Iisus în grădina Ghetsimani, cu rugăciune şi sudoare prefăcută în picături de sânge.

Sfânta şi Marea zi de Vineri. Vinerea Neagră, ziua cea mai dureroasă din istoria creştinismului, ziua înfricosătoarelor Patimi. Hristos este judecat şi condamnat pe nedrept la moarte, El Dumnezeul Adevărului, El Domnul iubirii. Spre Golgota, purtând crucea cea mântuitoare, cu rănile batjocoririi de către ostaşi, singur şi părăsit de toţi, Hristos înfăţişează întregii lumi starea răutăţii în care se afla aceasta. Pironit pe cruce, Hristos aşteaptă astăzi cu braţele larg deschise pe tot omul atins în inimă de durerea cumplită a păcatelor sale, precum pe tâlharul care strigă din adâncul fiinţei: "Pomeneşte-mă, Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta" (Lc 23,42) şi care primeşte vestea cea minunată a mântuirii: "Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai." (Lc 23, 43).

Cerul se întunecă, soarele îşi ascunde faţa, neputând să îndure cumplita suferinţă, pământul se cutremură pătruns de fiorul înfricoşatelor patimi ale lui Hristos, Maica Sfântă priveşte copleşită de durere către Fiul ei răpus de răutatea şi toate păcatele oamenilor, care îl ocărau până în ultima clipă. Hristos smerindu-Se şi iubind până în clipa morţii, rosteşte cutremurătoare rugăciune pentru cei ce-L vrăjmăşesc: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac." (Lc 23, 34)

Astăzi încetează orice jertfă pentru că Hristos devine Jertfa cea de-a pururea mântuitoare. Astăzi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Astăzi toţi credincioşii pătrunşi de dragostea pentru Hristos şi de suferinţa Lui se strâng în jurul epitafului aşezat pe masă în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului şi dau glas tânguirii îngropării, cântând laolaltă Prohodul.

Zi de post negru, Vinerea Mare este prilej de profundă meditaţie şi adâncire a conştiinţei.

Sâmbăta Mare. Hristos stă aşezat în mormânt nou prin strădania lui Iosif din Arimateea. Astăzi se cântă: "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus". Cu trupul în mormânt fiind, Hristos coboară cu sufletul în adâncul iadului, îi sfarămă porţile şi încuietorile şi îi scoate pe Adam şi pe Eva şi împreună cu ei pe toţi ce ce au adormit în nădejdea mântuirii. Pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenţă a Învierii în tradiţia iconografică bizantină, pentru că prin zdrobirea împărăţiei morţii, cu moartea pe moarte călcând, Hristos deschide porţile raiului tuturor celor ce şi-au pus nădejdea mântuirii în El şi dăruieşte din nou oamenilor şansa de trăi laolaltă cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa, aici pe pământ înlăuntrul nostru şi desăvârşit, nemijlocit, în viaţa cea veşnică, acolo unde "Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" ( Apoc. 7,17).

Iată deci o săptămână plină de durere, plină de întristare sufletească. O săptămână în care Biserica ne mijloceşte retrăirea acelor momente şi înţelegerea sensurilor acestei înalte jertfe a lui Hristos prin slujbele din aceste zile. Prin aceste slujbe avem şansa să participăm direct la taina mântuirii noastre, care s-a realizat prin Iisus Hristos, Cel Care a luat asupra Sa păcatele noastre şi moartea pe care noi o meritam. Prin participarea noastră la suferinţa lui Hristos mărturisim cu inima udată de lacrimile pocăinţei, că păcatele noastre devin astăzi cuiele răstignirii şi durerile cumplite ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi într-o astfel de stare, mărturisiţi Domnului prin Taina cea mântuitoare a Sfintei Spovedanii şi prin Împărăşirea de Trupul şi Sângele Lui, putem şi noi să-L însoţim pe Hristos pe Calea suferinţei Crucii spre bucuria Învierii, de care să ne umplem sufletele în ziua cea minunată a Sfintelor Paşti.

Hristos va să învie!

Troparul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe

2009-04-10T11:10:00.001-07:00

Legământ cu iadul şi cu moartea tocmeală!

2009-04-09T08:50:00.000-07:00

Cine se aseamănă, se adună, e o vorbă zisă din popor. Ea se aseamănă unui cuvânt din Scriptură: „Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi”, Ps. 17:28.

Mare a fost Prorocul Isaia, fiul lui Amos - binecuvântaţi fie cei ce l-au născut! - şi mari întâmplări a prorocit el, în chip desluşit, dintre care cea mai mare este Naşterea Mântuitorului din Preacurata Fecioară. Acel mare proroc vedea cu Duhul lui Dumnezeu, ca printr-un ochean, în sufletele poporului său şi vedea numai moarte şi iad - ca şi cum ai deschide un mormânt şi ai privi la mortul putrezit. Şi striga aşa către norodul său, ca să-l înfricoşeze şi să-l trezească: Căci aţi zis: „Făcut-am legământ cu iadul şi cu moartea tocmeală, (…) pus-am minciuna nădejdea noastră şi cu minciuna ne vom acoperi”, Isaia, 28:15

Au trecut mii de ani de când sfântul proroc a spus aceste cuvinte, care se potriveau acelor vremi şi acelor oameni. Dar astăzi? Dacă s-ar fi milostivit Dumnezeu să ni-l trimită pe marele Isaia astăzi în Europa, ce credeţi, ce-ar fi avut să le zică oamenilor născuţi mii de ani mai târziu? Eu cred că exact aceleaşi cuvinte. Răsunătorul Isaia ar fi mers dintr-o capitală Europeană în alta, dintr-o universitate în alta, dintr-o fabrică în alta, şi ar fi strigat şi mai cu putere: „Aţi făcut legământ cu moartea şi cu iadul învoială, minciuna vă este adăpost şi viclenia liman! Aşa au făcut Israilitenii păcătoşi în vechime, înaintea venirii Mântuitorului lumii; voi însă, Europenilor, pentru ce faceţi acestea după venirea Sa, după ce-aţi auzit învăţătura Sa limpede şi-aţi văzut puterea Sa de-viaţă-dătătoare şi biruitoare?

Pentru acele cuvinte, vechii Evrei l-au tăiat pe Isaia cu fierăstrăul. Poate că Europenii nu l-ar tăia cu fierăstrăul, dar, oricum, l-ar spânzura sau l-ar închide la casa de nebuni. Dar astfel nu l-ar păgubi pe Isaia. L-ar face de două ori mai mare, iar ei ar intra în rândul Evreilor luptători-de-Dumne¬zeu şi prigonitori a tot ce este adevăr, aşa cum şi sunt. Căci, deşi se leapădă de frăţia cu Evreii pe nişte temeiuri neînsemnate, se înfrăţesc şi se unesc cu ei împotriva Adevărului. Dar ce se poate face împotriva Adevărului? Nimic nu putem împotriva adevărului, spune Apostolul, ci doar pentru adevăr. Prost şi de tot râsul ar fi cel care s-ar apuca să arunce cu noroi în Soare, ca să-l murdărească sau să-l stingă. Noroiul n-ar ajunge la Soare, ci s-ar întoarce şi ar cădea peste cel ce aruncă spre Soare.

Că omenirea Europeană a făcut legământ cu moartea şi învoială cu iadul este cel mai vădit lucru dintre toate cele petrecute în istoria lumii în ultimele două sute de ani. Europa întreagă duhneşte a moarte. Uni¬versităţile Europene propovăduiesc moartea. Cărturarii Europeni descriu moartea. Oamenii de ştiinţă Europeni fac moartea nemuritoare. Politicienii Europeni lucrează pentru moarte. Dascălii Europeni sădesc moartea în sufletele tinerilor. Imperialiştii Europeni răspândesc moartea în întreaga lume. Revoluţionarii Europeni poartă stindardul morţii. Europa moder¬nă este sinonimă cu moartea. Nu vrea să ştie de viaţa de după moarte.

Cum aşa? veţi întreba. Oare acest lucru e pentru voi o noutate, un prilej de uimire? Oare nu aţi auzit de răzvrătirea Europeană împotriva vieţii şi pentru moarte? Biserica lui Hristos e purtătoarea vieţii, Europa modernă e purtătoarea morţii. Biserica spune: Viaţa e mai veche decât moartea, căci mai întâi a fost viaţa şi apoi a venit moartea. Ştiinţa Europeană răspunde: Nu e adevărat, moartea e mai veche decât viaţa, mai întâi a fost moartea, şi din materia moartă a răsărit viata. Biserica spune: Hristos a înviat, a biruit moartea şi i-a chemat pe oameni în împărăţia vieţii veşnice. Universităţile Europene răspund în zeflemea, într-un singur cuget: Moartea e nebiruită, viaţa e doar o întâmplare pe ţarina veşnică a morţii. Biserica spune: Popoarele sunt familii ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care trebuie să se înţeleagă şi să se ajute unele pe altele. Acum răspund politicienii: Poporul nostru, după obârşia şi după cultura sa, este mai presus de multe alte popoare, şi trebuie să stăpânească peste aceste alte popoare; pe lângă aceasta, mai contează şi interesul nostru economic, care-i mai important decât toate, precum şi prestigiul nostru naţional. O, fraţilor, într-un cuvânt, moarte şi iad! Biserica le mai spune şi dască1ilor: Copiii trebuie să-l primească pe Hristos şi copiii trebuie daţi lui Hristos - aceasta-i toată învăţătura! La acestea, pedagogii incapabili, otrăvitori ai copiilor altora, căci se străduiesc să nu aibă copii ai lor, răspund: Nici vorbă! Copiii trebuie dezvăţaţi de amăgirile părinţilor, trebuie învrăjbiţi împotriva părinţilor, să scuipe pe ei şi pe toate cele sfinte ale lor - aceas¬ta-i modern, progresist, ştiinţific! Biserica învaţă popoarele Europene: Voi aţi fost botezaţi pentru a-i boteza şi pe alţii. Ca imperialişti, cuceriţi ţări străine ca să le exploataţi, şi nu ca să vestiţi pe Hristos, Evanghelia, Viaţa şi frăţietatea. Aceasta nu e o binecuvântare, ci un blestem. Şi va fi bles¬temat imperialismul vostru. Revoluţionarii poartă stindardul morţii, cu un cap de mort pictat pe el. De ce? Deoarece cred în moartea veşnică şi în vremelnicia vieţii, împotriva credinţei Bisericii în viaţa veşnică şi în vremelnicia morţii.

Fraţii mei, moartea a crescut şi s-a răspândit peste omenirea Europeană, precum iarba peste leşurile putrede. Tragedia Europei stă în aceea că a ales împărăţia morţii, pe care o crede veşnică, şi a lepădat împărăţia Vieţii veş¬nice. A făcut legământ cu moartea. Iar de îndată ce s-a legat cu moartea, s-a legat şi cu iadul şi cu cele ale iadului, adică cu minciuna, cu viclenia, cu răpirea, cu cotropirea, cu uciderea, ura şi mândria, cu toată trufia şi toată duhoarea de mormânt. Moarte, moarte veşnică - aceasta ar putea scrie, pe drept, deasupra tuturor porţilor prin care se intră în Europa. Iar voi, Sârbilor, urmaşi ai mucenicilor de la Kosovo care au căzut pentru împă¬răţia cea cerească şi viaţa cea veşnică, să cugetaţi acum: Vreţi cu Europa, tovarăşa morţii, sau cu Hristos, împăratul vieţii veşnice? Amin. (Text preluat din volumul Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 219-221. Titlul şi sublinierile cu bold aparţin redacţiei noastre).

de Sfântul Nicolae Velimirovici.

Evanghelia care se citeşte de Bunavestire

2009-04-06T03:58:00.000-07:00

LUCA 1:24-38

Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicând: “Ca asa mi-a facut mie Domnul în zilele în care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”

Iar în a sasea luna a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Si intrând îngerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei.

Iar ea, vazându-l, s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinaciune poate sa fie aceasta?

Si îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua în pântece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va împarati peste casa lui Iacov în veci si împaratia Lui nu va avea sfârsit.

Si a zis Maria catre înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.

Si iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batrânetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.

Si a zis Maria: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau!” Si îngerul a plecat de la ea.

Fragment din filmul "Apocalipsa lui Ioan"

2009-04-04T05:57:00.000-07:00

Tatălui meu, la 22 de ani de la Trecerea la Cele Veşnicie

2009-04-03T10:08:00.000-07:00

Astăzi s-au împlinit 22 de ani decând a trecut la Domnul, tatăl meu, robul lui Dumnezeu Eugen (Cazacu)+++

După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru aproapele. Cel ce n-a ştiut toată viaţa nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Crucea sa cea Mare. S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi a suferit; să lupte şi a luptat...

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Numele nostru să fie Dragoste! (pentru prieteni şi duşmani)

2009-04-03T09:53:00.000-07:00

Deopotrivă, impetuosul dar totuşi plin de smerenie strigăt al Sfântului Efrem Sirul, pe care-l repetăm cu toţii în Postul Mare: „Duhul dragostei dă-mi-l mie, Doamne!” este un pretext pentru autor de a vorbi despre dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Este evident că dragostea, pe care Sfântul o cere nu pentru sine ci pentru a o putea înmulţi în sufletul său şi astfel mai mult să-L iubească pe Dumnezeu şi mai mult să o răsfrângă asupra aproapelui, nu este acea „dragoste” din romanele sau filmele de gen. Nu este acea „părută” dragoste care, la începutul unei căsnicii, transformă defectele în calităţi iar mai apoi, la vremuri de încercări, defectele înving calităţile şi devin chiar mai mari decât au fost la început. Cauza, ne spune Arh. Serafim Alexiev este lipsa de orice străduinţă a ambilor soţi de „a se apropia şi duhovniceşte”. Binecuvântata cununie trebuie să fie imediat urmată de dorinţa celor doi soţi de a cunoaşte fiecare în parte, dar mai ales împreună, dragostea duhovnicească. Cel mai minunat, cel mai fericit sentiment la care un creştin poate ajunge este Dragostea pură, el poate trăi chiar în viaţa aceasta pământeană într-o Împărăţie a Cerului, dacă se dedică întru totul, cu trup şi suflet, Domnului. Este cunoscut că nu toţi putem fi monahi şi sfinţi, dar şi mirenii îşi pot păstra „duhul dragostei” printr-o meditaţie zilnică la cele dumnezeieşti, prin întreţinerea unui climat religios în familie, oferind o educaţie frumoasă copiilor atât prin „învăţături”, cât şi prin exemplul personal, prin păzirea poruncilor şi înmulţirea faptelor bune. Sigur, doar cei „aleşi”, dar care au primit cu bucurie şi fără cârtire suferinţele pentru Hristos, vor trăi acea sublimare a sentimentului de dragoste aşa cum a fost el la început, în inimile protopărinţilor noştri, înainte de păcatul originar. După aceea, ne spune autorul, Dragostea a fost „zdruncinată”. Mai departe, afirmă apodictic: „Dragostea este însăşi esenţa lui Dumnezeu”.

Dar dacă inima noastră este împietrită, dacă nu simte niciun fior de dragoste înseamnă că şansele noastre de a iubi cândva sunt inexistente? Nu trebuie să deznădăjduim. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc că fie şi „fără de dragoste” să înfăptuim faptele credinţei, să avem lucrarea mântuitoare a rugăciunii şi Dumnezeu ne va „încălzi” inima cu „dragostea cea desăvârşită”. Nu cumva o năzuinţă de a iubi e deja un semn, că în sufletul acelui creştin există în stare latentă dăruirea de sine, dragostea, dar greşelile comise, voit sau poate nevoit, i-au întunecat pentru o perioadă minţile şi i-au închis inima?! În această lume „plină de permanentă răutate şi rea-voinţă” ne atrage atenţia Părintele Serafim, sunt multe piedici „în înfăptuirea dragostei”:

1. Piedici din partea noastră. Lipsa de dragoste duce la săvârşirea păcatului, la rădăcina căruia se află egoismul, mândria. Punem piedici dragostei de a intra în viaţa noastră prin „propriile noastre înclinaţii păcătoase: egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, nervozitatea, încăpăţânarea, bănuiala, necredinţa, neascultarea şi mândria.” Armele de a ne împotrivi acestor piedici sunt jertfirea de sine (până la a ne jertfi chiar propria viaţa pentru binele aproapelui) şi lacrimile pocăinţei.
2. Oamenii din jur. „Din ciocnirea caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ură, vrajbe şi zâzanii, care nimicesc dragostea.” Zice Părintele Serafim Alexiev că piedicile venite de la oameni sunt aparente şi pe deplin neîntemeiate. Văd această piedică, subiectivă, ca un subpunct al celui dintâi, o consecinţă a acelor slăbiciunii enumerate mai sus. E un proverb care spune „hoţului de hoţ îi este frică”. Dacă am fi generoşi, câtă putere asupra stării noastre sufleteşti ar avea egoistul? Dacă am fi smeriţi, cel mândru oare nu s-ar ruşina de semeţia sa? Dacă am fi blânzi, cel mânios nu s-ar ruşina de impulsivitatea lui? Dacă nu ne-am iubi din cale afară pe noi înşine, s-ar mai răsfrânge unii cu ură asupra noastră? „Cel ce a depăşit prima piedică a iubirii aproapelui – egoismul, iubirea de sine, mândria şi celelalte - , acela nu află în scăderile celor din jur temei suficient de a nu-i iubi.” Cum să luptăm cu piedicile venite de la oameni? Răspunzând cu facerea de bine celui ce ne-a făcut rău, să ne împotrivim urii prin dăruirea de iubire. „Dacă cineva te blestemă, binecuvintează-l! Dacă cineva te insultă, să-ţi fie milă de el, că împlineşte cele insuflate de demoni, şi roagă-te pentru el!” Arhimandritul Serafim Alexiev îşi argumentează fiecare frază prin texte din Sfânta Scriptură, Pateric sau Sfinţii Părinţi. Nu obişnuiesc să recurg la citatul din citat, dar de data aceasta nu pot să trec cu vederea un fragment din Sfântul Ioan de Kronstadt, mai ales pentru puternicul duh de dragoste ce se revarsă din cuvintele acestui sfânt, la care autorul nostru nu întâmplător face adesea trimitere: „Orice om care săvârşeşte vreun rău, care şi-ar satisface vreo patimă este deja pedepsit din destul de răul săvârşit de el, prin acea patimă căreia el îi este rob, şi, mai mult, de faptul că el s-a îndepărtat de Dumnezeu şi că Dumnezeu S-a retras de la el. De aceea a arăta desconsiderare către un asemenea om ar fi o neînţelepciune foarte mare şi o neomenie de cea mai înaltă factură. Aceasta ar fi ca şi cum ai împinge în apă un om nefericit care deja se îneacă, ori a-i da brânci în foc cuiva care este mistuit deja de flăcări. Spre un astfel de om, ca şi către cel ce piere, trebuie să arătăm îndoită dragoste şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, iar nu să-l osândim şi să-l apăsăm în necazul său!”

3. Demonii. Există un permanent război nevăzut ce-l ducem cu forţele negative şi duhurile răutăţii. Deşi ne propunem să fim „paşnici, blânzi, drăguţi, iubitori”, nu o dată, „împotriva voinţei noastre”, devenim „mânioşi, întunecaţi şi răi”. Dacă nu lăsăm totuşi ca soarele să apună peste mânia noastră avem şanse de a ne salva dar dacă nu conştientizăm că ne-am lăsat stăpâniţi de duhuri rele, dacă nu luptăm împotriva lor prin rugăciuni, păreri de rău (pocăinţă) şi fapte bune atunci prilejuim demonilor să „se sălăşluiască” în sufletele noastre şi riscăm să devenim, cine ştie dacă nu pentru totdeauna, „întunecaţi, plini de răutate, fioroşi, ironici, plini de venin, răzbunători.” Avem la dispoziţie, pentru mântuirea noastră, cam aceleaşi arme ca şi la primele două puncte, cu observaţia că se pune, în acest război cu demonii, un deosebit accent pe puterea rugăciunii, pe practicarea ei neîncetată. Creştinii trebuie să se opună din răsputeri impulsiunilor de lenevire. Aceste arme nu le putem folosi decât respectând întâi şi-ntâi poruncile biblice: „«Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn.» Şi «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.» Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubeşti pe aproapele Tău ca pe tine însuţi.» Mai mari decât acestea nu este altă poruncă.” (Marcu, 29-31)

Fragment din cugetările arhimandritului Serafim Alexiev.

6 /7 APOCALIPSA - Evenimentele Finale - "Sfârşitul Păcatului"

2009-03-30T03:33:00.001-07:00

Adevarata carte a Apocalipsei.

Apocalipsa vazuta prin prisma bibliei. Documentar insotit de versete si explicatii biblice.

Despre iubirea de aproapele (pentru "Îngerul Tău")

2009-03-29T05:05:00.000-07:00

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?

A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22,40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti.
Ea spune: “Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui”. (Mt. 10, 34, 35, 36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantului Duh.
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3).”Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi”, a spus Sfantul Ioan Scararul (Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-1 iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pumnalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.
“Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui” (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhului necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda !
Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni l-a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat”. (Gal. 3, 27). “Va veti imbraca cu putere de sus” ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. “Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte” (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta duhovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceasta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta trupeasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea trupeasca a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel nevazut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis ucenicilor Sai: “Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine”. (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in izbanda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea harului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie !
Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de iubire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea trupeasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, neprihanita, sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: “Acestea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o insemnatate”.
“Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !”.
“Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna”.
“Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar”.
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, PretutindeneaFiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin “ai sai”, vremelnic dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, “Ca toti sa fie una”, a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, “dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una” (In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca.
Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.
Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; “fereste-te de rau si fa bine” (Ps. 33, 13).
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si paganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.
In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: “Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut”. (Mt. 25, 40).
Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica amagire de sine.
“Daca zice cineva:”, graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, “- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este… Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau”. ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. “Noi stim ca am trecut din moarte la viata”, graieste iarasi Cuvantatorul de Dumnezeu, “pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte”. ( 1 In. 3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Nesfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta sa sporesti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea, vei intra in iubirea de Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

Apel impotriva pasapoartelor biometrice si a introducerii microcipului in Romania

2009-03-24T06:08:00.000-07:00

In atentia: Primului Ministru, Senatului, Presedintelui Camerei Deputatilor si Presedintelui Comisiei pentru Administratie Publica, amenajarea teritoriului si echilibru ecologic, Ministerului Santatii, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Afacerilor Externe

Subiect: Apel impotriva pasapoartelor biometrice si a introducerii microcipului in Romania

Stimati domni,

Va numarati printre politicienii care reprezinta sau sustin un model de indiferenta privind pasapoartele biometrice sau microcipurile.
Parlamentul, statul si autoritatile au in realitatea romaneasca un singur obiectiv: inlesnirea afacerilor pentru un numar limitat de persoane, colegi de-ai dumneavoastra sau chiar dumneavoastra. Va reamintesc, si imi asum aceasta afirmatie, dumneavoastra dati dovada de o astfel de atitudine prin neimplicarea in rezolvarea cetatenilor din Romania sau chiar prin permiterea afacerilor negandite ce distrug omul. Obiectivele comunitare sunt neindeplinite prin transformarea lor in actiuni, realizari, sau nici chiar prin promulgarea unor legi viabile.
Consideram ca este necesara de urgenta elaborarea unei initiative legislative privind blocarea introducerii acestor sisteme de monitorizare fizice si mentale a populatiei, avand ca motivatie Constitutia care da dreptul omului la libertatea credintei. Suntem o tara cu 85% crestini, si conform Noului Testament din Biblie, in Apocalipsa lui Ioan, "cine va accepta cifra satanei in veci nu va ajunge la lumina".
Efectul acestor actiuni va fi: o populatie bolnava, o populatie care in loc sa munceasca pentru a plati taxele, isi va petrece timpul prin spitale incercand sa isi recapete puterea de munca!
Deoarece NU ne aratati implicare, ingrijorare sau macar constientizare a situatiei actuale a introducerii pasapoartelor biometrice si a microcipurilor pe teritoriul Romaniei, va transmitem ca nu acceptam sa suferim, tot noi, pentru interesele dumneavoastra. Nu dorim sa permitem afaceri si satisfacerea unor interese ale dumneavoastra si/sau ale colegilor dumneavoastra, finantate pe sanatarea noastra.
Va solicitam sa va interesati si sa asigurati promulgarea unor initiative legislative, intr-o forma performanta si realmente benefica omului, prin sesizarea si monitorizarea comisiei de specialitate si a organismelor imputernicite sa implementeze prevederile unor norme legale in acest sens. Va solicitam sa va implicati pana solutionarea normala a acestei situatii.

Autor: informatie confidentiala

http://www.petitieonline.ro/petitie-p07990056.html

Fratilor va indemn sa semnati aceasta petitie impotriva faradeligilor care ni se baga pe gat si sa nu uitam ca : unde vom vi mai multi intru numele Domnului acolo v-a fi si Dumnezeu! Amin.

Ce este ateismul? Ateismul este un moft! (pentru Tudor Barbu, care încă mai este ateu)

2009-03-17T09:41:00.000-07:00

Ce sa fie ateismul? Este o stare dincolo sau dincoace de Dumnezeu! Unde ar putea fi aceasta, cand stim ca Dumnezeu este atotprezent? Am putea deduce de aici ca ateismul este un moft - nici macar de zile mari. Nu are nicaieri loc! Sa nu se mire cei care au nonsalanta sa se numeasca pe ei niscaiva atei. In aceasta ipostaza nu au loc nicaieri. Totusi, sa fim cuminti si sa ne gandim putin si vom vedea ca un loc tot au: in ei insisi! Numai acolo pot avea loc destul si se vor simti in siguranta si neizgoniti de nimeni, fiind doar ei cu sine laolalta.

In decursul vremurilor, s-a vazut ca statul prea mult in sine nu a dus la bucurie, pentru ca oricat te-ai multumi cu tine insuti, intr-o zi tot te saturi de tine si simti nevoia sa te eliberezi. Aceasta eliberare poate fi pozitiva in sensul ca operatia ai facut-o pe sine, adica pe propria piele, suportand consecintele, daca sunt. Gravitatea se arata atunci cand ai infestat pe cei din jurul tau; adica nu ai puterea ca valul sa fie consumat de tine insuti si-l pravalesti asupra celorlalti.

De aici au pornit toate nenorocirile asupra omenirii, mai ales cand aceasta stare de spirit malefica a angrenat nu numai persoane, ci si obsti intregi. Se cunosc prea bine consecintele, suferintele prin care au trecut milioane de oameni in decursul atat de nefericitei istorii.

Cum pot fi intorsi ateii de pe calea lor gresita? Imi vine in minte o snoava populara romaneasca: Pe cand se preumbla calare in jurul Bucurestilor, de un boier s-a apropiat un sarac si cu multa umilinta i-a cerut un ban de pomana:

"Du-te si munceste!" ii zise calaretul.

"Ma iarta, cucoane, raspunde omul, dar dumneata n-ai inteles bine ce am cerut; eu am cerut un ban, iar nu un sfat!"

Sfatul pentru intoarcere ar fi cel dat de boier: "du-te si munceste!" Adica sa nu faci din necredinta ta o ideologie. Sa muncesti cu mintea ta intreaga! Sa muncesti cu mainile tale din rasputeri! Sa semeni in ogorul inimii tale, al mintii tale, doar samanta adevarului intru sfanta rodire. Sa inveti, sa citesti din rasputeri, sa te cultivi curat pentru a-i ajuta si pe cei din jurul tau. Sa nu obosesti! Sa te intaresti si din nou sa pornesti la drum, cu si mai mare putere si hotarare!

Povestea trista cu ateismul poate fi categorisita ca o parere. De multe pareri ne putem molipsi pe parcursul vietii, iar aceste pareri duc negresit la inselare, mai ales cand este vorba despre credinta in Dumnezeu. Iata ce spune Sfantul Ierarh Ignatie in cartea sa, Despre inselare: "Cei molipsiti de inselare prin parere pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie, dupa cum il taie capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.

Neputincios este omul! Tot timpul se furiseaza in noi parerea intr-unul din chipurile sale si, dand fiinta "eu-ului" nostru, alunga de la noi harul dumnezeiesc. Asa cum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care sa fie liber de trufie, tot asa nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numita parere!".

Cata prapadenie n-a umplut viata noastra cand, din cauza inselarii ce ne-a cuprins, din cauza parerilor noastre, am fost indepartati de lumina lui Dumnezeu?

Auzim glasul lui Iisus Hristos: "Fara Mine nu puteti face nimic!"(Ioan 15, 5). Atunci cand uitam aceasta imperativa porunca, facem uneori ceva mai mult decat nimicul; facem raul din jurul nostru, care intuneca pacea si lucrarea fratilor nostri pamanteni.

Am indemnat la carte si indemn la a citi in natura! Te deslusesti pe tine insuti si-i ajuti si pe altii din jurul tau. Ca sa nu luam decat pe Victor Hugo intru citire despre natura, el spune ca aici totul este enigma si totul este cuvant, natura fiind o carte frumoasa si glorioasa, iar cel ce-o asculta si o intelege, fericit!

Cei care indraznesc sa se numeasca atei sa spuna ca nu se satura niciodata sa invete acest alfabet maret al naturii si ca in fiecare zi cauta sa descopere o litera noua si ca natura are un suflet, nu este ca marmura. Si sa nu mai uite, caci natura nu uita pe nimeni, caci suntem flori si ramuri, si limpezimi curate, noi suntem natura, sursa eterna, triumfala, ce stinge orice sete si orice aripa spala; doar de-ntelept patrunse, si campuri si paduri, chiar spiritelor inalte aduc invataturi! Si iarasi sa nu mai uite ca nimeni in aceasta lume nu se poate sustrage fascinatiei cerului albastru, copacilor verzi, noptii intunecate, vuietului vantului, cantecului pasarilor. Iar atunci cand omul comite anumite fapte brutale inutile si din pura placere, natura pare ca-l priveste si il vede; atitudinea sa pare posomorata, iar linistea inspaimantatoare. Iar pe cel ce stie sa inteleaga natura totul il indeamna sa fie intelept. Totul ii da sfaturi ganditorului tanar sau batran - credincios sau ateu -, planta te invata sa progresezi, unda cea repede te indeamna sa te grabesti, caci orele trec si trebuie sa inveti mai repede si mai bine ca, in contact cu natura, omul devine fie mai neinsemnat, fie mai maret!

Si mai ales sa nu se uite ce a spus Duhul Sfant prin glasul Imparatului-Profet David: "Mari si minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut pentru bucuria si inteleptirea noastra!"

Ateismul inseamna Negare! Veti spune: Stim acest lucru si nu este cazul sa se mai brodeze pe aceasta poveste demult stiuta. Sigur ca este demult stiuta si nu este numai o poveste, ci este mai mult decat atat, este o pacoste! Parca ii si vedem pe filosofi scormonind in inalturi si in adancimi si negasindu-l pe Dumnezeu. Cei mai multi au strigat din rasputeri la Dumnezeu ca sa li se arate in toata maretia Lui Imparateasca. N-au avut bucuria ca Dumnezeu sa asculte, ca la comanda, si sa se arate ba lui Democrit, ba lui Marx, ba lui Nietzsche - si, de ce nu, si lui Cioran, mai ales atunci cand la Rasinari folosea craniile din cimitir drept minge de fotbal.

Ei, daca atunci stapanul craniului ar fi sarit drept in picioare si i-ar fi altoit cateva lui Cioran, l-ar fi invatat minte sa mai glumeasca, dar asa, el si-a luat nasul la purtare mai tarziu si in scris. Batea lumea, cand cu piciorul cand cu scrisul. Asa au ramas treburile de atunci si asa vor merge inainte. Prostia si asa nu are granita.

Cand cautam prin dictionare, la cuvantul ateism, citim ca inseamna: Negare a existentei lui Dumnezeu si a oricarei divinitati; conceptie care se bazeaza pe aceasta negare si ca vine din limba franceza atheisme! Parca ar fi un facut!

Stim cu totii ce a insemnat ateismul mai ales in Franta si de unde au pornit cele mai groaznice impotriviri asupra credintei in Dumnezeu. Cine nu-si aminteste de masacrele din timpul Revolutiei din 1789? Acolo nu era vorba doar de lupta impotriva relelor sociale si a legilor strambe, ci era vorba si de acea negare a valorilor morale cand drojdia societatii ajunsese sa spulbere aluatul social din matca lui normala. Totul era pornit pe negare si primul atac era impotriva sacrului. Sa nu ne amintim decat de profanarea altarului Catedralei Notre Dame pe care au pus chipul spurcaciunii, la care urma sa se inchine cei care spulberau cu spor frumusetile cumpanite ale inaintasilor.

Mai anii trecuti, citeam despre descoperirile savantilor in decursul veacurilor. Se facea o trecere in revista unde se spunea despre fiecare savant, din fiecare tara, ce a ajuns sa descopere in domeniile variate ale stiintelor. Se sublinia ca peste 80% dintre savanti au ajuns la respectivele descoperiri doar cu ajutorul lui Dumnezeu, Caruia Ii aduceau multumiri cu mare piosenie, inaltandu-i slava intru rugaciuni.

Stim ca medicii si mai ales chirurgii, pe care-i numesc un fel de supraoameni (uber mensch), de fiecare data, inainte de a pune mana pe bisturiu, fac o rugaciune catre Dumnezeu pentru a reusi interventia asupra zidirii Sale. Daca acesti chirurgi ar tine un jurnal in fiecare zi si ar nota toate operatiile si cum i-a ajutat Dumnezeu si cum au vazut minuni cu ochii lor, ar fi o capodopera de care s-ar rusina ateii intru zgomotoasa lor necredinta.

N-as vrea sa afirm chiar ca ateismul ar fi o stare in care se cantoneaza ignoranta ca la ea acasa. Nu trebuie sa mai adaug ca a crede inseamna de la inceput si fara echivoc, ca trebuie sa stii! Iar ca sa stii trebuie sa citesti! Iar ca sa citesti trebuie sa fii foarte serios! Iar ca sa fii serios, trebuie sa fii om de treaba. Adica, mai este cazul sa spun ca Dumnezeu ne-a zidit cu obraz subtire si bun simt? Ca trebuie sa ne privim pe noi insine si pe altii ca zidiri perfecte in Univers! Ca privirea noastra trebuie sa se opreasca asupra puzderiilor de stele, asupra regnului mineral, vegetal si animal! Asupra cantului, asupra culorilor, asupra miresmelor!

Negarea vine de undeva, din interiorul nostru, din genunea spiritului innegrit de pacat si uraciune. N-am spune ca unii dintre noi se nasc rai din fire si pusi numai pe negare, dar vedem in jurul nostru tot felul de manifestari si unele raman in scris. Daca Nietzsche si-a spus siesi ca el nu este un om ci o dinamita, a si dovedit-o in scris si cei care il citesc, nu scapa de ghearele ignorantei agresive, alegandu-se din nefericire doar cu suicidul. Acestia sunt oamenii doar ai unei carti sau a catorva si acelea pline de dinamita ca sa fim in tonul bietului Nietzsche.

Avem de invatat de la albina! Ea culege mierea si nectarul din mii si mii de flori si chiar otrava o preface in miere. Am fost uimit cand am citit un manual pentru albinarit. Am vazut acolo ca lumea albinelor este o societate, daca o putem numi asa, perfecta! De unde atata intelepciune? Si cand am sti ca albina nu traieste mai mult de 60 de zile!

Ateul nu are timp sa citeasca si sa mediteze ce este el ca om si nici la ceea ce este in jurul sau! Cred ca nu mai este cazul sa ne intrebam ce va fi peste 50 de ani cu lumea aceasta, care nu prea citeste ci doar se instruieste de ocazie cu ce ii pune tehnica la indemana. Vom avea puhoaie de atei care ignora totul in calea lor precum se napustesc furtunile si valurile in inima naturii.

Se spunea ca odata un orb se plangea ca nu vede lumina! Asta da, se mai intelege, dar sarmanul de el credea din rasputeri in Dumnezeu! Cel care a auzit, a raspuns: Da, era orb, dar nu era prost!

P.S. Calinic Episcop al Argesului si Muscelului

Munţii Noştri Scumpi, de părintele Gheorghe Cazacu

2009-03-16T06:14:00.000-07:00

Muntii Nostri Scumpi si, cu mare pret , cu care noi ne
mandrim , este bogatia cea mai mare .

Este valoarea stramoseasca a peisajului, in care ne face dor de eii,cand suntem la indepartare ! este tot ce ne dorim.
ROMANIA

tara : +sfanta , si plina de amintiri , in care ne purtam ,traditia respectul si obiceiurile frumoase cu care nu le putem uita niciodata .

Copii nostri este viitorul fiecaruia , si ne duce respectul si tot , ce se include in viata tarii noastre, dar uite ca fiecare a plecat din tara , cu un scop de as, face un trai mai bun , si decen dar din pacate dorul de tara si pamantul , il atrage pe om .

Saracul TINERET si-au lasat tara si parintii , in tara si siau luat inima in dinti, sa faca un ban , sa-si faca o casa , sau alte dorinte , aici in ITALIA este greu cu toate , si se consuma multa sanatate , de vieti omenesti . Am vazut realitati si numai Adevaruri .
Speram ca va veni si SOARELE pe strada fiecaruia care isi doreste ceva in viata.

Sa ne rugam dragi parinti de copii , sa-le ajute Bunul Dumnezeu . Ajuta-ne Doamne sa , te binecuvantam , si marire tie .

ADMIN.

BLÂNDUL PĂSTOR

2009-03-15T12:32:00.001-07:00